Carenta de vitamine

Carenta de vitamina A

mai poate produce si alte neajunsuri, cum ar fi:

• degenerarea nervilor olfactivi si a celor acustici;
• scaderea rezistentei la infectii respiratorii si digestive,
• faringite, bronsite, enterocolite;
• scaderea acuitatii vizuale (indeosebi la fumatori);
• diferite tulburari psihice ;
• diminuarea cresterii la copii;
• afectarea glandelor sexuale si tulburari in functionarea;
• aparatului urogenital;
• ingrosarea si uscarea pielii;
• atrofie testiculara, uscaciune vaginala;
• nervozitate si anxietate ;
• insomnii, cefalee, hipertensiune arteriala;
• unghii casante, par devitalizat si alopecie etc.

Carenta de vitamina B1,

se manifesta prin diferite tulburari nervoase (astenie, nervozitate si iritabilitate, apatie, insomnii, slabirea atentiei si a memoriei etc.), ca si prin scaderea capacitatii de munca, aparitia unor tulburari cardiace (indeosebi hipotensiune arteriala, amorteli, dureri si furnicaturi in membre), a unor tulburari gastrointestinale (anorexie, greturi si varsaturi, constipatie cronica etc.). In formele severe de insuficienta vitaminica (avitaminoza) se poate ajunge la instalarea bolii "beri-beri", destul de rar intalnita in tara noastra. Cazurile de hipovitaminoza B1 sunt rare, carenta respectiva putandu-se corecta prin consum de drojdie de bere, grau germinat, diferite viscere si alte alimente bogate in aceasta vitamina, in paralel cu suplimentarea aportului de proteine si cu diminuarea celui de glucide. Hipovitaminoza tiaminica poate aparea, uneori, la sugari, copii si adolescenti, precum si in cazul alimentatiei hiper-glucidice, in special prin consum exagerat de zahar si de prajituri. Eficienta sanogen-terapeutica a acestei vitamine sporeste prin asociere cu vitaminele B2, B9, C, E, precum si in prezenta manganului.

Carenta de vitamina B2

este foarte rara, ea datorandu-se numai tulburarilor gastrointestinaie si hepatopancreatice. Asemenea situatii sunt evidentiate prin paloarea buzelor, urmata de fisurare si macerare, limba uscata, rosie si dureroasa in timpul masticatiei. Avitaminoze B2 se intalnesc, desigur, si mai rar, ele fiind insotite si de alte carente in vitamine din grupul B. Carenta de vitamina B2 diminueaza rezistenta organismului la infectii microbiene, scade rezistenta la efort, pe buze, limba si piele apar diferite leziuni specifice etc.

Carenta de aceasta vitamina mai este evidentiata si prin aparitia de stomatite, dermatite seboreice, uscarea si caderea parului, friabilitatea si indoirea unghiilor, tulburari de crestere la copii, anemii, apatie, hiperemotivitate, tremuraturi si ameteli, scaderea acuitatii vizuale si a celei auditive, diminuarea campului vizual si dificultati de vedere la lumina slaba, anorexie, scaderea rezistentei organismului la infectii si la intoxicatii cu metale grele, scaderea tonusului muscular etc. Reducerea aportului in aceasta vitamina este favorizata si de alcoolism, diabet zaharat, tratamentele cu fenobarbital si cu diferite antibiotice, administrate pe cale bucala. Efectul sanogen-terapeutic al vitaminei B2 sporeste prin asociere cu vitaminele B1, B3, B6 si C. Nu este cunoscuta existenta hipervitaminozei B2.

Vitamina B2 este indicata in diferite afectiuni ale pielii si ale mucoaselor, in tulburari de adaptare vizuala la intuneric, ca si in enterite cronice, crampe musculare, astm, migrene, inflamatii bucale, intarzieri de dezvoltare la sugari si la copii, stres, alcoolism, diabet zaharat, artrita, diaree, ameteli, tremuraturi etc. De putina vreme, aceasta vitamina este utilizata si in profilaxia cancerului.

Vitamina B2 (hidrosolubila) e foarte sensibila la lumina si destul de stabila la caldura, prepararea termica a alimentelor producand pierderi de 15-30%. De exemplu, pastrarea la lumina a laptelui proaspat timp de numai doua ore duce la distrugerea a doua treimi din continutul initial in riboflavina, motiv pentru care se recomanda pastrarea lui in cutii de carton, in sticle de culoare bruna etc. Spalarea prelungita a alimentelor care contin vitamina B2 provoaca pierderi importante. Tot dusmani ai acestei vitamine mai sunt sulfamidele si estrogenii.

Carenta de Vitamina B3 (niacina, vitamina PP, nicotinamida)

se manifesta prin apatie, scadere in greutate, somnolenta, diminuarea reflexelor, atragand dupa sine aparitia pelagrei, precum si a unor tulburari digestive, sensibilizarea pielii la actiunea luminii solare etc. Ca urmare, pielea se inroseste si apoi apar vezicule, fisuri, dermatite etc. Aparitia pelagrei este favorizata si de expunerea la soare, precum si de intensitatea efortului fizic depus. Tratamentul hipovitaminozei niacinice consta in administrarea unei diete alimentare cu vitamine din grupul B. Se recomanda, de asemenea, repaus si evitarea luminii in paralel cu aplicarea tratamentului medicamentos.Vitamina B2 trebuie administrata cu prudenta in caz de diabet sever, ulcer peptic, glaucom, guta sau functionare deficienta a ficatului.

Vitamina PP este foarte rezistenta la lumina si destul de rezistenta la caldura. Fiind hidrosolubila, niacina trece din alimente in apa de fierbere, care, ca urmare, se impune a fi consumata. Eficienta acestei vitamine sporeste prin asociere cu vitaminele Bl5 B2, B5 si C, fiind diminuata de consumul de alcool, precum si de administrarea de sulfamide, somnifere, penicilina etc.

Vitamina B4 (acid folic)

Printre procesele in care vitamina B4 are o importanta majora, se numara: formarea globulelor rosii, metabolizarea proteinelor, rol important in producerea acizilor nucleici (ADN si ARN), diviziunea celulara, utilizarea zaharurilor si aminoacizilor.

Doza zilnica necesara pentru adulti este de 180-200 mcg, dublu pentru femeile gravide, iar pentru mamele care alapteaza - 280 mcg in primele sase luni si 260 mcg in urmatoarele sase.

Beneficii aduse de prezenta acidului folic in organism

Ofera protectie impotriva parazitilor intestinali, confera pielii un aspect sanatos, mareste lactatia, are efect analgezic, preintampina deficientele de nastere, actioneaza preventiv impotriva anemiei.

Carenta acestei vitamine poate provoca anemia nutritionala macrocitica. Nu se cunosc efecte toxice ale acidului folic.

Printre sunstantele care influenteaza negativ prezenta acestei vitamine in tesuturi, se pot numara: apa, lumina soarelui, estrogenii, tehnicile de prelucrare alimentara (in special fierberea), caldura excesiva.

Vitamina B5 (acidul pantotenic, pantetonatul de calciu)

Acidul pantotenic are rol in metabolismul celular si, impreuna cu alte vitamine, contribuie la dezvoltarea energiei provenite din glucide, grasimi si proteine. De asemenea, printre proprietatile vitaminei B5 se numara urmatoarele:

• participa la mentinerea starii de sanatate a aparatului digestiv, a ficatului si a epiteliilor;
• stimuleaza activitatea diferitelor glande si sporeste productia de hormoni a suprarenalelor ;
• mentine starea de sanatate a nervilor, a pielii si a glandelor;
• sporeste rezistenta la stres si contribuie la formarea unor hormoniji anticorpi;
• intervine in procesele de crestere, in prevenirea aparitiei dermatitelor (bolilor de piele), in metabolismul glucidelor si in utilizarea eficienta a colinei etc.

Acidul pantotenic este indicat in :

tulburari hepatice, enteroconlite, inflamatii pulmonare si ale cailor respiratorii, in astm bronsic, diferite dermatoze, rinite alergene, neliniste, stari depresive, stres, oboseala, diferite infectii, cefalee, artrita, alergii, tulburari digestive, crampe musculare, tulburari gastrointestinale etc. De asemenea, acidul pantotenic reduce efectele toxice si reactiile adverse produse de un mare numar de antibiotice.

Vitamina B5 este stabila la aer si la lumina, dar instabila la caldura. Pierderile maxime la prelucrarile culinare sunt de cea 50%. Efecte negative asupra ei au si conservarea produselor, actiunea cofeinei, a sulfamidelor, somniferelor, alcoolului etc.

Necesarul zilnic de vitamina B5

este de 5-15 mg. O alimentatie normala asigura un aport zilnic de 5-20 mg acid pantotenic, care, de altfel, in oarecare proportie, poate fi sintetizat si de flora intestinala. Eficacitatea sanogena a acestei vitamine sporeste prin administrarea concomitenta cu vitaminele B6, B9 si C. Hipovitaminoza pantotenica provoaca anemie, tulburari de somn, cefalee, hipoglicemie, ulcer duodenal, greata, balonari, crampe musculare, scaderea rezistentei la infectii, tulburari sanguine si dermatologice etc. Nu se cunosc situatii de intoxicare cu acid pantotenic.

Vitamina B6 (piridoxina, adermina)

Vitamina B6 are un rol important in formarea hemoglobinei, in metabolismul aminoacizilor, proteinelor, glucidelor si lipidelor (indeosebi al acizilor grasi esentiali), fiind si stimulent muscular; are influenta benefica asupra pielii, precum si in procesul de crestere. De asemenea, piridoxina intervine in mod esential in : buna functionare a sistemului nervos, a maduvei osoase ; producerea de globule rotii si de anticorpi; controlarea echilibrului sodiului si al potasiului, al sistemului muscular si osos; metabolismul colesterolului. impiedicand depunerea acestuia pe peretii interiori ai arterelor (ateroscleroza); crestere si reproducere.

Eficacitatea piridoxinei sporeste

in asociere cu vitaminele B2 si B5, precum si cu magneziul si potasiul. Aceasta vitamina e indispensabila in buna absorbtie a vitaminei B12 si in producerea interna a acidului clorhidric, ca si in asimilarea magneziului. Pentru adulti, necesarul zilnic de vitamina B6 este de 1,6-2,5 (3) mg, direct proportional cu aportul de proteine. Pentru femei, in perioada sarcinii, necesarul zilnic de vitamina B6 este de 4-6 (7) mg. In organismul uman, piridoxina poate fi sintetizata de flora microbiana intestinala. Vitamina B6 e usor solubila in apa si in alcool, fiind distrusa in prezenta aerului si a luminii; este in schimb stabila la caldura. Pierderile maxime la prelucrarile culinare sunt de cca 40%.

Hipovitaminoza B6 apare rar si duce la diferite tulburari nervoase (iritabilitate, labilitate psihica, slabiciune generala, greutate la mers etc.), precum si la aparitia unor boli de piele, la incaruntirea prematura si caderea parului, furnicaturi si amortirea extremelor, dureri abdominale, scaderea capacitatii organismului de a se apara in caz de infectii etc. Deficitul organismului in vitamina B6 apare in dietele cu proteine in exces, in tulburarile de absorbtie, in intoxicatiile cronice cu alcool, hipertensiune arteriala si infarct de miocard, cand se abuzeaza de antibiotice administrate pe cale bucala si in cazul supradozelor de vitamina E si colina. Prevenirea instalarii hipovitaminozei se face prin adoptarea unui regim alimentar echilibrat, care, la nevoie, poate fi completat cu suplimente nutritive.

Preventiv si curativ, vitamina B6

este indicata in urmatoarele afectiuni: acnee (in asociere cu vitaminele B2 si B3), eczeme, hipercolesterolemie, diferite tipuri de infectii, diaree, hemoroizi, artrita, iritabilitate si depresie nervoasa, astenie, insomnii, distrofii musculare, diferite afectiuni nervoase, ulcere de diverse etiologii, eczeme ale sugarilor, hipertensiune arteriala, anemii, tulburari ale sarcinii, tulburari hepatice, in caz de iradiere, hepatita endemica, glosite, stomatite (in asociere cu vitaminele B2 si B3), pelagra (cand aceasta nu cedeaza la administrarea acelorasi vitamine), dermatite seboreice, nevrite etc.

Vitamina B7 (biotina, vitamina H)

Vitamina B7 intervine in metabolismul proteinelor, lipidelor si glucidelor, contribuie la functionarea normala a pielii si a mucoaselor, combate starile de oboseala etc. Actiunea benefica a biotinei sporeste prin asociere cu vitaminele A, B2, B3 si B6, fiind diminuata in cazul consumului de alcool.

Necesarul zilnic de biotina

este de 0,20-0,25 mg. Biotina poate fi sintetizata de bacteriile intestinale. Hipovitaminoza B7 se manifesta prin paloarea pielii si a mucoaselor, putind fi insotita si de anemie, astenie, somnolenia, anorexie, dureri musculare, depresii, alopecie, eczeme si alte dermatoze etc.

Consumul sporit de biotina este indicat in unele afectiuni ale pielii (dermatite, eczeme, seboree, oprirea sau incetinirea cresterii parului si albirea prematura a acestuia, alopecie, precum si in stari depresive, de oboseala, dureri musculare, senzatie de frica etc.

Vitamina B7 poate fi intalnita in:

cartofii, drojdia de bere, fasolea uscata, orezul nedecorticat, nucile, morcovii, rosiile, spanacul, varza, conopida, carnea de pasare, mierea, pestele, slanina afumata etc. Aici trebuie mentionat si aspectul ca albusul de ou, in stare cruda, se comporta ca antivitamina II, impiedicandu-i absorbtia si neutralizind-o pe cea existenta in organism, inconvenient care dispare in urma aplicarii tratamentului termic.

Vitamina B8 (colina)

Colina este un corp azotat intrand in compozitia materiei vii si actionand ca factor de crestere ; este incadrata la vitaminele din complexul B, chiar daca nu corespunde intru totul definitiei date respectivelor.

Colina are urmatoarele proprietati:

• inlesneste functiile ficatului (ajutand la eliminarea toxinelor din organism) si ale vezicii biliare;
• faciliteaza folosirea corespunzatoare a grasimilor si a colesterolului de catre organism;
• previne acumularea de grasimi in ficat;
• ajuta la prevenirea schimbarilor degenerative ce se produc in ficat si in vezica biliara.

Colina este indicata in :

ameliorarea capacitatii de memorare, precum si in tratarea alcoolismului, in ateroscleroza, hipertensiune arteriala, hipercolesterolemie, hipoglicemie, stres, ciroza hepatica, ameteli, ulcer gastric, dureri de inima, blocaj renal etc.

Colina se gaseste indeosebi in drojdia de bere, in creier, inima, ficat de vita, germeni de grau, lecitina, galbenus de ou, fructe de paducel, papadie. Eficienta acestei vitamine sporeste prin asociere cu vitaminele A, B9, B12 si inozitolul. Inamici ai Colinei sunt sulfamidele, alcoolul si tehnicile de prelucrare alimentara.

Vitamina B9 (Inozitol)

Inozitolul este solubil in apa, face parte din grupul B de vitamine si are rol benefic in sensul ca:

• ajuta organismul sa produca lecitina;
• serveste la metabolizarea grasimilor, reducand nivelul colesterolului sanguin;
• favorizeaza nutritia celulelor creierului;
• constituie hrana vitala pentru par, putand preveni rarirea acestuia si aparitia cheliei.

Inozitolul este indicat in constipatie, caderea parului, atero-scleroza, hipercolesterolemie, ciroza hepatica, eczeme, deficienta de vedere etc. Necesarul de inozitol este de cea 1 g/zi. Deficitul prelungit de inozitol poate produce, printre altele, si tulburari cardiace si ale arterelor.

Inozitol se gaseste in toate cerealele integrale, in fasolea uscata, drojdia de bere, lamai, portocale si alte citrice, in pepenele galben, stafide, alune, varza, in ficat si miere etc. Mai contin inozitol creierul si inima de vita, faina de soia, fructele de catina alba etc. Eficienta inozitolului sporeste in asociere cu unele vitamine din grupul B (indeosebi cu vitamina B12 si cu colina).

Sulfamidele, alcoolul si cafeaua actioneaza nefavorabil asupra inozitolului.

Vitamina B10

Vitamina B10 (acidul para-amino-benzoic sau PABA) contribuie la metabolismul fierului si la formarea hematiilor (globulelor rosii). Favorizeaza sinteza acidului folic si absorbtia acidului pantotenic.

Lipsa PABA duce la incaruntire si aparitia eczemelor.

Vitamina B12 (ciancobalamina)

Vitamina B12 constituie cel mai puternic factor antianemic cunoscut pana in prezent.

Astfel, dintre proprietatile ei, enumeram urmatoarele:

• participa activ la metabolismul proteinelor, lipidelor si glucidelor;
• contribuie la functionarea normala a celulelor, in special a celor din maduva osoasa ;
• are rol benefic asupra sistemului nervos si a traiectului gastrointestinal;
• actioneaza in mod esential in formarea globulelor rosii la nivelul oaselor, in sinteza proteinelor care participa la edificarea diferitelor tesuturi, precum si in sinteza nucleoproteinelor etc.

Vitamina B12 este ideala pentru crestere. Insuficienta ei in alimentatie duce la instalarea unor grave anemii (anemia pernicioasa, manifestata prin anemie generala si tulburari nervoase deosebit de grave). In plus, aceasta vitamina are un rol important si in protejarea celulelor hepatice, datorita proprietatii ei de a impiedica depunerea grasimilor in ficat. Se afirma despre cobalamina ca ar fi destul de eficienta si in bolile precanceroase, si in cele canceroase.

Vitamina B12 e solubila in apa, stabila la caldura (suporta temperaturi de pana la 120°C), fiind insa inactivata de lumina, ca si de excesul de vitamina C, de alcool si de somnifere. Eficacitatea ei sporeste prin asociere cu vitaminele B6, B9, C, colina, inozitol, precum si in prezenta potasiului.

Necesarul zilnic de vitamina B12

este de 2-2,5. mcg pentru adulti, ceva mai mare pentru copii, si de 2,2-2,6 (3) pentru femeile aflate in perioada de sarcina si de alaptare. Trebuie remarcat si aspectul ca regimurile vegetariene stricte pot provoca hipovitaminoze B12, motiv pentru care astfel de regimuri alimentare trebuie evitate, indeosebi la copii. Vitamina B12 este indicata in anemii de orice fel, in nevralgii, dureri reumatismale, oboseala fizica si intelectuala, colite, alergii, iritabilitate, depresii, insomnii, alcoolism, reflexe lente, dificultati de comunicare si de vorbire, anorexie etc. Aceasta vitamina este recomandata celor afectati de ateroscleroza.

Vitamina B13

Aceasta vitamina metabolizeaza acidul folic si vitamina B12.

Acidul orotic poate preveni anumite tulburari hepatice si imbatranirea prematura. Este de asemenea considerat un adjuvant in tratamentul sclerozei multiple.

Afectiunile provocate de carenta de vitamina B13 nu sunt inca bine cunoscute.

Printre sursele naturale in care se poate gasi aceasta vitamina, se pot numara: plantele radacinoase, zerul din lapte.

Vitamina B13 este influentata negativ de prezenta apei si a luminii solare.

Vitamina B15

Inca nu este foarte bine studiata si de aceea nu este considerata de fapt o vitamina in adevaratul sens al cuvantului, deoarece nu s-a demonstrat rolul ei indispensabil in procesul de nutritie. Datorita faptului ca este un antioxidant, are actiune asemanatoare cu a vitaminei E. Are efecte maxime administrata impreuna cu vitaminele A si E.

Studiile cu privire la B15 sunt limitate. Totusi printre afectiunile benefice ale acesteia, se pot numara: protejeaza ficatul impotriva cirozei, mareste durata de viata a celulelor, diminueaza nevoia de alcool, ajuta la rapida recuperare dupa oboseala, scade nivelul colesterolului din sange, asigura protectia impotriva agentilor poluanti, atenueaza simptomele crizelor de astm si anghina, stimuleaza raspunsul imunitar al organismului.

Carenta acestei vitamine

poate provoca: boli de inima, afectiuni nervoase si glandulare, insuficienta oxigenare a tesuturilor. Nu s-au inregistrat cazuri de toxicitate ale vitaminei B15.

Ca si in cazul altor vitamine, apa si lumina solara influenteaza negativ prezenta acesteia.

Vitamina B17 (letril)

Ca structura chimica, aceasta vitamina este o combinatie a doua molecule de glucoza (una de benzaldehida si una de acid cianhidric) numita amigdalina. In retetele medicale e cunoscuta sub numele de nitrilozida si se extrage din samburii de caisa.

Dupa studiile efectuate pana acum, se pare ca letrilul detine proprietati specifice de prevenire si tratare a cancerului.

In momentul de fata, desi nu s-au stabilit cu exactitate inca nivelele de toxicitate, cantitatile in exces de letril pot fi periculoase. Doze mai mari de 3,0 g nu ridica probleme, dar nu este indicat a se lua mai mult de 1,0 g odata.

Vitamina C (acidul ascorbic, vitamina antiscorbutica)

Vitamina C prezinta o importanta capitala pentru organism. Principalele ei proprietati sunt urmatoarele:

• intervine in fenomenele de oxidoreducere, fiind cel mai puternic antioxidant;
• este antiinfectioasa, tonifianta, antitoxica;
• participa la asimilarea de catre organism a fierului;
• previne si vindeca scorbutul;
• mareste rezistenta vaselor sanguine ;
• contribuie la formarea globulelor rosii, a dintilor si oaselor;
• are rol de reglare a nivelului glicemiei si al colesterolului, de distrugere a toxinelor acumulate in organism;
• intervine in buna functionare a tesuturilor, precum si a diferitelor organe;
• participa la transformarile chimice ale proteinelor, lipidelor si glucidelor, la formarea substantelor intercelulare ;
• diminueaza perioadele de convalescenta;
• este eficienta in reducerea ritmului de opacjfiere a cristalinului (indeosebi la persoanele varstnice);
• intarzie aparitia cataractei si-i reduce gravitatea cu cca 50%;
• impiedica depunerea grasimilor la nivelul ficatului asigura functionarea normala a celulei hepatice;
• intervine in metabolismul carotenilor ;
• protejeaza acidul folie ;
• are actiune antialergica ;
• ca laxativ natural;
• scade incidenta aparitiei de cheaguri in vasele sanguine;
• mareste gradul de absorbtie a fierului organic;
• reduce efectele unui numar mare de alergeni;
• asigura coeziunea celulelor proteice, marind astfel durata vietii.

Datorita acestor proprietati, vitamina C este indicata intr-un mure numar de afectiuni, cum ar fi: forme incipiente de scorbut, boli infectioase acute si febrile, surmenaj fizic si intelectual, anemii, anorexie, oboseala, neadaptarea organismului la frig, diferite alergii, arsuri, hemoragii nazale si hemoragii vaginale, acnee, celulita, stres, carenta de calciu (fracturi, osteomielita, paradontoze, carii dentare, tulburari de crestere), raceala si gripa, tulburari respiratorii, artrita, diaree, hipcolesterolemie, hipertensiune arteriala si ateroscleroza, diferite tulburari digestive, afectiuni vasculare, deficiente in buna functionare a glandelor sexuale, angine, sinuzite, gingi-vite, diferite toxicoze, diabet, astenii, insuficienta cardiaca, reumatism cardiovascular, pneumonii si pleurezii, tuberculoza pulmonara, astm bronsic, dificultati in mentinerea sarcinii si asigurarea alaptarii, in cicatrizarea ranilor si tratarea contuziilor uscate, inflamatii ale cailor biliare, hepatice si ciroze hepatice etc. In plus, s-a aratat ca aceasta vitamina este si antiaterosclerogena.

Necesarul de vitamina C

pentru un adult sanatos este de 73 mg/zi. La femeile aflate in perioada de graviditate, acesta este de cea 100 mg/zi, iar la cele care alapteaza - de 50 mg/zi. Necesarul de vitamina C al copiilor este de 1,5-2 mg/kilogram-corp/zi, in functie de varsta. Sunt si autori care recomanda doze de vitamina C mai mici. Aportul de vitamina C trebuie marit pentru muncitorii care lucreaza in mediu cu plumb, benzen sau lacuri, precum si in cazul sportivilor, in perioadele de antrenament (pana la 200 mg/zi). De asemenea, necesarul este mai mare in unele cazuri patologice cu metabolismul crescut, apoi in bolile infectioase, tuberculoza, ulcer gastric si ulcer duodenal, precum si la varstnici si la fumatori (fiecare tigara fumata distruge intre 25 si 100 mg) etc. Vitamina C este consumata mult mai repede in conditii de stres. Actiunea antiaterosclerotica, anticolesterolica a vitaminei C, precum si procesul de activare a circulatiei sanguine capilare datorat acesteia sunt favorizate prin asocierea ei cu vitaminele B3 si P.
Surplusul de vitamina C se elimina rapid din organism.

Hipovitaminoza C se evidentiaza prin urmatoarele simptome : oboseala, sangerari ale pielii si a mucoaselor, umflarea dureroasa a incheieturilor, incetinirea cresterii, tulburari in activitatea sistemului nervos si a celui muscular, diminuarea rezistentei organismului la infectii, fragilizarea capilara si aparitia hemoragiilor gingivale, respiratie greoaie, dureri ale oaselor, tahicardie, paradontoza, hipotensiune arteriala, acumularea de colesterol in organism (hipercolesterolemie), instalarea asteniei de primavara etc. In cazul hipovitaminozelor C severe, apare si afectiunea cunoscuta sub denumirea de scorbut ("boala marinarilor"). Profilaxia hipovitaminozei C se poate realiza usor, prin asigurarea unui aport zilnic corespunzator, deoarece aceeasi vitamina nu se acumuleaza in organism, excesul fiind eliminat in permanenta pe cale renala.

Acidul ascorbic

e foarte usor solubil in apa. Din pacate, dintre toate vitaminele, vitamina C este cel mai usor distrusa Iu contactul cu diferiti factori de mediu. Astfel, ea este deosebit de sensibila la caldura, prin fierbere si prajire, de la caz la caz, putandu-se pierde 30 pana la 90% din continutul initial al alimentelor. De asemenea, e sensibila la lumina si la aer (oxigen).

Ar mai trebui cunoscut si luat in considerare faptul ca aspirina poate mari de pana la trei ori viteza de eliminare a vitaminei C din organism; in plus, dupa numai doua-trei luni de pastrare, in majoritatea fructelor si legumelor, continutul in vitamina C scade la jumatate si continua sa scada pana la valori minime. In aceasta categoric de produse vegetale intra indeosebi cartofii si merele. Astfel, de la un continut initial in vitamina C de cea 25 mg/100 g, cartofii ajung la o cantitate de cea 5 mg/100 g, iar merele - de la 10 mg/100 g, la numai 1 mg/100 g. Fac exceptie fericita de la acest neajuns varza alba cruda si indeosebi cea murata. Desigur ca acelasi lucru se petrece si in cazul celorlalte specii de varza (rosie, de Bruxelles si indeosebi cea de frunze), care sunt cu mult mai bogate atat in acid ascorbic, cat si in celelalte trofine. Trebuie tinut cont si de faptul ca rezervele de vitamina C stocate in ficat la un moment dat, daca nu sunt mereu refacute, sunt suficiente numai pe o perioada de doua-trei, maximum patru luni.

Astfel, pentru a preveni instalarea hipovitaminozei C, in perioada iarna-primavara, in afara consumului de varza, se recomanda ceaiurile de macese si cele din fructe de catina alba pulpele de macese si fructele de catina alba (conservate in miere), precum si pasta de macese, coacazele negre, frunzele de patrunjel, boiaua de ardei rosu dulce , sau suplimente nutritive ce contin extrase concentrate din aceste plante sau chiar vitamina C.

Vitamina D (calciferolul, vitamina antirahitica)

In componenta vitaminei D intra, ca provitamine, ergosterolul si 7-dihidrocolesterolul. Ergosterol se gaseste indeosebi in ciuperci si in drojdii, din acestea obtinandu-se vitamina D2 farmaceutica (ergocalciferolul). 7-dihidrocolesterol se gaseste in sebum si, prin expunere la razele ultraviolete, se transforma in vitamina D3, naturala si animala, denumita colecalciferol. Vitamina D3, ca atare, se gaseste in unele alimente de origine animala. Productia cutanata de vitamina D3 depinde, printre altele, si de concentratia in ozon a aerului; ea scade o data cu inaintarea in varsta a omului, astfel incat, in jurul varstei de 70 de ani, aceasta este cu cea 50% mai redusa decat la 20 de ani. De aici deriva si necesitatea, suplimentarii aportului respectiv, prin consumul unor produse alimentare de origine animala. Productia de vitamina D3 pe cale cutanata reprezinta, in mod normal, principala sursa de vitamina antirahitica. Nivelul acestei vitamine in corp este diminuat sau chiar anulat in cazul in care expunerea la razele solare ultraviolete are loc foarte rar, fie datorita smogului din marile orase, fie datorita umbrei constructiilor sau petrecerii timpului in incaperi intunecoase, fie datorita purtarii unei imbracaminti care nu lasa corpul sa respire etc.

Vitamina antirahitica

(D2 si D3) are rol in asimilarea calciului si a fosforului - la nivelul intestinului subtire, precum si in fixarea acestora in oase si in dinti. Aceasta vitamina previne instalarea rahitismului, de unde si denumirea care i s-a dat. Ea are rol benefic si in metabolismul magneziului, a fierului si a hidrocarburilor, precum si in mentinerea unui raport normal intre calciu si fosfor, in sange si in lichidul interstitial.

Prezenta acestei vitamine in organism este benefica tn sensul ca:

• evita carierea severa a dintilor;
• previne instalarea osteomalaciei si a osteoporozei senile ;
• previne aparitia unor tulburari nervoase, slabiciunea generala, ca si sensibilitatea la contractarea unor boli infectioase;
• contribuie la buna functionare a tiroidei, paratiroidei si hipofizei.

Trebuie mentionat si faptul ca eficacitatea acestei vitamine este optimizata de prezenta vitaminelor A, C si a colinei, precum si a calciului si fosforului. Impreuna cu vitaminele A si C, actioneaza preventiv in cazul racelii.

Vitamina D este solubila in grasimi, insolubila in apa, stabila la caldura si foarte sensibila la lumina si oxidanti.

Vitamina D este indicata in rahitism la copii, in reumatism, tetanie, graviditate si alaptare, intarzierea consolidarii fracturilor, acnee si eczeme, diferite supuratii, stres, oboseala, dureri de spate, hipercolesterolemie, alergii, raceala, fragilitate a oaselor si a dintilor, epuizare, iritabilitate, sensibilitate la dureri, crampe musculare, bronsita, hemoragii nazale, cicatrizari dificile etc.

Necesarul zilnic in vitamina D

este de cca 100 U.I. sau de 2,5 mcg si este asigurat, in mod normal, printr-o alimentatie echilibrata si prin expunere la lumina solara. La femei, in timpul sarcinii si a alaptarii, cantitatea de vitamina D necesara zilnic se situeaza intre 600 si 800 U.I. Cand aportul de vitamina D este insuficient, se recomanda administrarea de vitamina D farmaceutica sau de untura de peste.

Pentru copii, in functie de varsta, necesarul zilnic de vitamina D este de 400-1.000 U.I. Necesarul de vitamina D creste in caz de rahitism, tetanie, spasmofilie, osteomalacie si osteoporoza, carii dentare, fracturi, boli infectioase si tuberculoza cutanata. Prevenirea hipovitaminozei D se realizeaza printr-un aport suficient de alimente bogate in aceasta vitamina, consumul sporit de uleiuri vegetale in detrimentul grasimilor animale, aport corespunzator de lactate, precum si prin expuneri la razele solare ultraviolete si efectuarea de cure heliomarine, indeosebi de catre copii. S-a stabilit ca, dupa ce pielea s-a bronzat, sintetizarea de vitamina D prin piele inceteaza.

Hipervitaminoza D produce hipercalcemie si se manifesta prin : agitatie, anorexie, sete, greata, mancarimi, diaree, nevoia de a urina des etc. In situatii limita, se poate ajunge la calcinarea ficatului, a vaselor sanguine si a inimii, precum si a plamanilor, rinichilor si stomacului. Dupa cum se vede, sunt suficiente motive ca administrarea acestei vitamine, indeosebi la copii, sa se faca putin mai prudent si numai cu recomandare si supraveghere medicala.

Vitamina D este contraindicata in nefrite, litiaza renala, procese degenerative cardiovasculare si ateroscleroza. Ar mai trebui aratat faptul ca ficatul omului este capabil sa acumuleze o cantitate-considerabila de vitamina D, suficienta pentru a satisface cerintele organismului timp de aproximativ un an.

Vitamina E (tocoferolul)

Din componenta vitaminei E fac parte 8 tocoferoii, toti avand aceleasi actiuni fiziologice, mai activ si mai eficace fiind insa alfatocoferolul, in functie de care, de altfel, se si stabileste necesarul in vitamina E si, in mod normal, si continutul diferitelor alimente in aceasta valoroasa trofina.

Fiind puternic antioxidant, tocoferolul are un rol important in protejarea vitaminei A, a carotenilor si a uleiurilor vegetale. De asemenea, vitamina E intervine favorabil in reproducere, in asigurarea functionarii normale a glandelor sexuale si a celor endocrine, inlesneste depozitarea glicogenului in ficat si in muschi, inclusiv in muschiul cardiac.

Tocoferolul are urmatoarele proprietati:

• intervine in metabolismul grasimilor, al calciului si al fosforului, ca si in sinteza proteinelor;
• limiteaza producerea de colesterol;
• controleaza eliminarea apei din organism;
• previne imbatranirea celulelor;
• intareste si protejeaza inima si arterele impotriva insta larii aterosclerozei;
• fortifica musculatura si tesutul conjunctiv, ca si functia sexuala si capacitatile mintale;
• actioneaza pozitiv asupra circulatiei sanguine periferice si a regenerarii pielii;
• are efect diuretic si hipotensiv;
• ajuta la preintampinarea producerii avorturilor;
• scade riscul instalarii ischemiilor cardiace;
• atenueaza ritmul procesului de imbatranire;
• este eficient in diabetul zaharat, arsuri si rani greu vindecabile, atrofie testiculara, ovariana si uterina, impotenta, sterilitate feminina si masculina;
• amelioreaza ritmul de dezvoltare a organelor genitale la pubertate;
• intervine in caz de menstruatii dureroase, tulburari de menopauza, tulburari de crestere la copii, in miocardite, angina pectorala si insuficienta cardiaca, ateroscleroza (cu exceptia hipotensivilor), putand atenua chiar si simptomele afectiunilor deja instalate ;
• are rol benefic in tratarea eczemelor, acneei, psoriazisului, miopiei evolutive, a opacifierii cristalinului si cataractei, ca si in boala Parkinson etc.

In plus, tocoferolul asigura protectia vaselor sanguine, globulelor rosii, a plamanilor si a ficatului, in hepatita cronica si in cea epidemica. Tot el mareste puterea de aparare a organismului fata de infectii, fiind si anticancerigen. Aceasta vitamina
poate fi administrata cu eficienta si nou-nascutilor prematur, femeilor in caz de avort spontan, in unele anemii la copii, ca si in arterita, tromboflebita, ulcere varicoase, afectiuni reumatice inflamatorii, distrofii musculare etc. De asemenea, administrarea vitaminei E duce la importante ameliorari in diferite afectiuni cardiovasculare, in special in durerile cardiace si in starile de sufocare, preintampina formarea cheagurilor de sange si contribuie la dizolvarea acestora. Datorita virtutilor sanogen-terapeutice pe care le are, tocoferolul este denumit si "vitamina sanatatii".

Necesarul zilnic de vitamina E

Exprimarea activitatii biologice a vitaminei E se face in miligrame sau in unitati internationale (U.I.). La barbatii adulti, necesarul zilnic de tocoferol este de cea 25 mg, direct proportional cu varsta si cu cantitatea de acizi polinesaturati existenti in alimentele consumate, putand fi asigurat, in general, de o ratie alimentara echilibrata. Sarcina si alaptarea cresc necesarul de vitamina E. in conditii de nematernitate, femeile au nevoie de mai putina vitamina E decat barbatii. Un aport sporit de vitamina E le este necesar persoanelor varstnice. De asemenea, ea trebuie administrata nou-nascutilor, pana la aparitia propriei flore intestinale, deoarece laptele matern e foarte sarac in tocoferol. In ultima vreme, dupa unii autori, se estimeaza ca necesarul in vitamina E este mult mai mic. Clorul din apa de la robinet, laxativele cu ulei mineral, maternitatea si menopauza, toate necesita sporirea aportului de vitamina E.

Carenta de vitamina E duce la distrofii musculare si la aparitia unor leziuni nervoase, precum si la instalarea atero-sclerozei. La femei, hipovitaminoza E poate produce avort spontan. Trebuie amintit si faptul ca insuficienta vitaminica respectiva provoaca boli ale muschilor si ale nervilor, iar cantitatea de colesterol creste in sange si in muschi. Tulburarile produse in organism de carenta de vitamina E sunt reversibile la femei si ireversibile la barbati. La adulti, aceasta carenta vitaminica produce si o usoara scadere a duratei de viata a globulelor rosii. Eficacitatea tocoferolului sporeste prin asocierea acestuia cu vitaminele A, B, si C, cu inozitolul, precum si prin aportul de mangan si seleniu. Tocoferolul intensifica activitatea vitaminei A.

In aprovizionarea organismului cu vitamina E, trebuie tinut cont si de faptul ca absorbtia intestinala a acesteia din alimentele consumate este de numai cea 30%. Carenta de vitamina E se intalneste mai des la batrani si la malnutriti, in inflamatii cronice, diferite boli cronice etc. Hipervitaminoza E apare la doze farmaceutice foarte mari (300-800 mg/zi), ea putand produce oligospermie, ca si azo-spermie, in cazul barbatilor, iar la femei - involutie ovariana si tulburari ale ciclului menstrual.

Vitamina E este solubila in grasimi si in alcool, dar insolubila in apa. Ea rezista la caldura pana la cea 250ºC si e sensibila la lumina si la oxigen. Temperaturile foarte ridicate, ca si cele foarte coborate reduc cu pana la doua treimi cantitatea de tocoferol continuta in vegetale si in uleiuri. Tocoferolul este distrus prin pasteurizarea si prin uscarea laptelui (lapte praf), prin contactul alimentelor cu bicarbonat de sodiu si prin pastrarea acestora timp mai indelungat. Astfel, carnea pastrata la frigider pierde, in cateva zile, toata cantitatea de vitamina E de care dispunea initial. In faina alba, continutul in aceasta vitamina e cu cea 80% mai scazut decat in faina integrala. Pierderi importante de vitamina E au loc in cazul rafinarii diferitelor produse alimentare. Tocmai din acest motiv, se recomanda ca uleiurile vegetale sa fie obtinute prin presare la rece, si nu prin rafinare, operatie care se face la temperaturi ridicate.

Vitamina F (acizii grasi nesaturati)

Vitamina F consta, de fapt, dintr-o grupare de acizi grasi mono si polinesaturati, intrand in componenta uleiurilor vegetale (acid linoleic, acid linolenic, acid arahidonic). Acesti acizi nu pot fi sintetizati in organism, fiind obtinuti din unele produse alimentare si cunoscuti sub denumirea de acizi esentiali. Ei sunt liposolubili, foarte usor oxidabili si activi numai in prezenta vitaminelor B6 si E.

Vitamina F intra in structura fosfolipidelor si faciliteaza transportul si eficienta utilizare a grasimilor in organism. Este hipocolesterolemica, deci si antiaterosclerotica, ea constituind si un factor de crestere si de sustinere a functiei antitoxice a ficatului. De asemenea, printre proprietatile pe care le are aceasta vitamina se numara si urmatoarele:

• ajuta la mentinerea permeabilitatii normale a membra nelor celulare;
• nu permite migratia bacteriilor intestinale producatoare de toxine;
• asigura sanatatea pielii si a parului;
• combate diferitele afectiuni cardiace ;
• ajuta la scaderea greutatii corporale, prin arderea grasimilor saturate.

Continutul in vitamina F se exprima in mg/100 g produs comestibil. Pana in prezent, nu au fost stabilite dozele zilnice necesare in aceasta vitamina; s-a emis insa ideea potrivit careia consumul ridicat de glucide determina cresterea necesarului de vitamina F.

Carenta de vitamina F

se afla la originea unor afectiuni dupa cum urmeaza: acnee infantila, eczeme, prurit anal, arterite si flebite, angina pectorala, infarct miocardic, tulburari hepatice si nervoase, disfunctii sexuale, hematurie, diferite leziuni renale, tulburari digestive, cresterea nivelului metabolismului bazal, varice, litiaza biliara, oprirea cresterii, migrene, tulburarea ciclului menstrual etc.

Acizi componenti ai vitaminei F se gasesc indeosebi in uleiul de floarea-soarelui (de preferat, obtinut prin presare la rece), in uleiul de porumb si de soia, in arahide si nuci, in semintele de dovleac (crude) si in alune, in migdalele dulci si in uleiul de ficat de peste etc. Bogat in vitamina F este si uleiul de masline obtinut prin presare la rece, ca si fructele de catina alba (8 mg/ 100 g). Grasimile saturate, caldura si oxigenul sunt principalii inamici ai vitaminei F.

Vitamina K (vitamina antihemoragica)

Vitamina K face parte din grupul B de vitamine si este alcatuita, de fapt, din doua componente naturale : vitamina K, (fitochinona) si vitamina K2 (farnochinona).
K are un rol esential in coagularea rapida a sangelui, fiind indicata in oprirea hemoragiilor de orice natura, in diferite tulburari hepatice (icter, hepatita, insuficienta si ciroza hepatica), apoi in colite, urticarii, degeraturi, slabirea rezistentei capilare, diminuarea debitului menstrual, dupa tratamente cu antibiotice etc.

Necesarul zilnic de vitamina K

este de 1,5-2 mg. Carenta de aceasta vitamina provoaca hemoragii la nivelul mucoaselor si al creierului, indeosebi in urma tratamentelor indelungate cu antibiotice. Trebuie mentionat si faptul ca aceasta vitamina poate fi furnizata organismului si prin sintetizarea ei de catre flora microbiana intestinala (cca 50%). Intrucat antibioticele distrug flora intestinala sintetizatoare de vitamina K, se recomanda ca administrarea acestora sa se faca o data cu ingerarea de iaurt, lapte batut sau lapte acidofil. La nou-nascuti, organismul nu produce suficienta vitamina K, lucru ce explica diferitele hemoragii care apar frecvent in aceasta perioada, precum si necesitatea ca si in alaptarile artificiale sa fie adaugate, la alimentele respective, sucuri de rosii sau de alte vegetale continand vitamina antihemoragica.

Carenta de vitamina K

mareste timpul de coagulare a sangelui, care, in mod normal, este de 4-8 minute. Hipovitaminoza K se manifesta si prin aparitia de hematoame (hemoragii ale pielii), scurgeri de sange din nas (epistaxis), colite si diaree etc. Aceasta insuficienta vitaminica provoaca neajunsuri atat la nou-nascuti, cat si la adulti.

Vitamina K se dizolva in grasimi, e foarte sensibila la lumina, rezistenta la caldura si sensibila la oxidanti. De asemenea, ea este usor distrusa si prin congelarea alimentelor inainte de a fi date in consum, precum si prin rancezirea grasimilor care intra in alcatuirea alimentelor respective. Dintre dusmanii vitaminei K, mai fac parte si urmatorii: radiatiile si razele X, aerul poluat, aspirina si alte produse de sinteza (anticoagulante, cloramfenicol, cholestyramin, kanamicina, toate tipurile de penicilina, propantelina, biseptol, neoxazol, tetraciclina etc.).

Vitamina K1 se gaseste in urmatoarele alimente de origine vegetala: cartofi, fructe de catina alba, conopida (2-6 mg/100 g), fragi, grau nedecorticat, lucerna, macese, mazare verde, morcovi, ovaz, porumb, rosii, salata verde, spanac, ulei de soia, urzici, varza alba (3-4 mg/100 g) etc.

Vitamina K2 se gaseste in urmatoarele alimente de origine animala: carne de vita si de porc, splina, untura de peste, lapte si produse lactate (iaurt), galbenus de ou si, indeosebi, ficat de porc.

Vitamina P (vitamina C2; bioflavonoide citrice)

Vitamina P hidrosolubila actioneaza concomitent si strans legat de vitamina C (actiune sinergica), asigurandu-i acesteia o perfecta absorbtie si utilizare si impiedicandu-i distrugerea prin oxidare. Vitamina P e puternic antioxidanta si, de asemenea, are rol important in fenomenele hemoragice, in hemoragii scorbutice, hemoragii ale capilarelor si ale viscerelor, in edeme, pleurezii, ascite, hemoragii retiniene, afectiuni ale venelor, artrite ale membrelor, inferioare, raceala, artrita, ate-roscleroza, hipertensiune arteriala, varice, eczeme si arsuri, sangerarea gingiilor, hemoragii la nou-nascuti etc.

Aceasta vitamina intervine in mod esential in procesele energetice ale tesuturilor si in mentinerea permeabilitatii vaselor capilare, de unde si denumirea de factor de permeabilitate capilara. Asociata cu vitamina C, are un deosebit rol antiinfectios. Vitamina P contribuie la intarirea peretilor vaselor capilare si la cresterea elasticitatii si rezistentei acestora, precum si a tesutului conjunctiv. Are, de asemenea, un rol benefic si prin ameliorarea hemoragiilor provocate de diferite cauze. In plus, protejeaza organismul de efectele secundare ale razelor X, intervine in prevenirea contractarii gripei, influenteaza pozitiv cresterea procentului de calciu in sange.
Se apreciaza ca sensibilitatea acestei vitamine la diferiti factori este asemanatoare cu cea a vitaminei C.

Carenta de vitamina P

evidentiata indeosebi prin spargerea vaselor capilare (fragilitate capilara), se poate trata consumind suc de lamaie, ceai de macese, diferite fructe si legume proaspete, precum si suplimente naturiste cu continut concentrat de extracte de palnte sau direct de vitamina P.

Necesarul zilnic de vitamina P este de 10-20 mg, pentru fiecare 500 mg vitamina C fiind necesare minimum 100 mg complex C.

Vitamina T

Este putin cunoscuta si are rol coagularea sangelui si formarea cheagurilor. Din aceste cauze are un rol important in prevenirea hemofiliei si anemiei. Se poate gasi in special in galbenusul de ou si in semintele de susan. Nu se cunosc efecte toxice.

Vitamina U

Este una dintre cele mai putin cunoscute vitamine. Se pare ca detine un rol important in vindecarea ulcerului, insa opiniile specialistilor difera in aceasta privinta. Se gaseste in varza cruda si, din cercetarile existente s-a stabilit ca are rol important in vindecarea afectiunilor de stomac (ulcer).

Vitamine

Name	Hauptvorkommen	Wirksamkeit	Mangel	Überdosierung	Erhöhter Bedarf	Eigenschaften	Bedarf täglich
Vitamin A (Retinol)	Lebertran, Leber, Niere, Milchprodukte, Butter, Eigelb, als Provitamin A in Karotten	Normales Wachtum, Funktion und Schutz von Haut, Augen und Schleimhaut	Wachstumsstillstand, Nachtblindheit	Sehstörungen, Kopfschmerzen, Übelkeit, Erbrechen, Müdigkeit, Hautveränderung	Raucher, Vegetarier, bei hohem Alkoholkonsum, bei Einnahme von Abführmittel, Antibabypille, Antibiotika	fettlöslich, licht- und sauerstoffempfindlich	ca. 1 - 5mg
Vitamin B1(Thiamin)	Weizenkeime, Vollkorngetreide, Erbsen, Herz, Schweinefleisch, Hefe, Haferflocken, Leber, Naturreis,	Wichtig für das Nervensystem, Leberschaden, Leistungsschwäche, Schwangerschaft, Mückenschutz (hochdosiert), Gewinnung von Energie im Körper, beeinflusst den Kohlenhydratstoffwechsel, wichtig für die Schilddrüsenfunktion	schwere Muskel- und Nervenstörungen, Müdigkeit, Verdauungsstörungen, Wassersucht, Herzschwäche, Krämpfe, Lähmungen, Kribbeln in Armen und Beinen	keine	Diät, Jugend, schwangere und stillende, Alkoholkonsum, Einnahme von Antibabypille, Antibiotika, Chemotherapie	wasserlöslich, Thiamin wird durch Hitze und lange Lagerung zerstört, jedoch nicht beim gefrieren. Tägliche Aufnahme von B1 ist wichtig, da über Nahrung aufgenommes B1 nicht vom Körper gespeichert werden kann	ca. 2mg (Bei Kohlenhydratreicher Ernährung einiges mehr)
Vitamin B2(Riboflavin)	Milchprodukte, Fleisch, Vollkorngetreide, Käse, Eier, Leber, Seefisch, grünes Blattgemüse, Molkepulver	Wichtig für Körperwachstum, Verwertung von Fetten, Eiweiß und Kohlenhydraten, gut für Haut, Augen und Nägel, wichtiger Energiebringer, Sauerstofftransport	(selten) Hautentzündungen, spröde Fingernägel, Blutarmut, Hornhauttrübung	nicht bekannt	Schwangerschaft, Einnahme von Antibiotika und Antibabypille, Chemotherapie, Fiber, Raucher, ältere Menschen	wasserlöslich, Vitamin B2-haltige Nahrungsmittel kühl und dunkel lagern.	ca. 2 mg
Name	Hauptvorkommen	Wirksamkeit	Mangel	Überdosierung	Erhöhter Bedarf	Eigenschaften	Bedarf täglich
Vitamin B3(Niacin, Nicotinsäure)	Bierhefe, Erdnüsse, Erbsen, Leber, Geflügel, Fisch, mageres Fleisch	Auf- und Abbau von Fett, Eiweiß und Kohlenhydraten, guten Schlaf	Haut- und Schleimhautentzündungen, Kopfschmerzen, Zittern, Schlafstörungen, Schwindel, Depression, Kribbeln und Taubheitsgefühl in den Gliedmaßen	(bei über 100mg täglich) Hautjucken, Übelkeit, Allergien	Schwere körperliche Arbeit, Fieber, Stillende	wasserlöslich, Wirkung wird durch Zucker und Alkohol aufgehoben	13 - 16 mg
Vitamin B5(Pantothensäure)	Leber, Gemüse, Weizenkeime, Spargel, Krabben, Fleisch, Sonnenblumenkerne, Pumpernickel	Gegen Ergrauen, Haarausfall, Haar- und Schleimhauterkrankungen, wird benötigt zum Abbau von Fett, Eiweißen und Kohlenhydraten	Nervenfunktionsstörungen, schlechte Wundheilung, frühes Ergrauen, geschwächtes Immunsystem	Wird über Urin ausgeschieden	ältere Menschen, Schwangere und Stillende, bei Belastung, Kaffee- und Teetrinker	wasserlöslich, hitzeempfindlich	ca. 10 mg
Vitamin B6(Pyridoxin)	Bananen, Nüsse, Vollkornprodukte, Hefe, Leber, Kartoffeln, grüne Bohnen, Blumenkohl, Karotten	Hilft bei Reisekrankheit, Nervenschmerzen, Leberschaden, Prämenstruelles Syndrom, Eiweißverdauung, zusammen mit Folsäure wichtigstes Schwangerschaftshormon, Entgiftung	(eher selten) Darmbeschwerden, schlechte Haut, Müdigkeit, spröde Mundwinkel	Bei längerer Einnahme in Form von Tabletten kann es sich im Gewebe ablagern und zu Nervenschäden führen.	Wachstumsphase, Einnahme der Antibabypille, Kortison, bei körperlicher und seelischer Belastung, vor der Menstruation	wasserlöslich, weder Hitze- noch Lichtbeständig	ca. 2 mg
Name	Hauptvorkommen	Wirksamkeit	Mangel	Überdosierung	Erhöhter Bedarf	Eigenschaften	Bedarf täglich
Vitamin B7(Biotin, Vitamin H)	Leber, Blumenkohl, Champignons, Vollkornprodukte, Ei, Avocado, Spinat, Milch	Hauterkrankungen, Haarwuchsschäden, Leberschäden, unterstützt Stoffwechselvorgänge, wird zusammen mit Vitamin K zum Aufbau der Blutgerinnungsfaktoren benötigt, unterstützt Kohlenhydrat- und Fettsäurestoffwechsel für Haut und Schleimhäute	Erschöpfungszustände, Hautentzündungen, Muskelschmerzen, Haarausfall, Übelkeit	nicht bekannt	Einnahme von Antibabypille, Abführmittel und Antibiotika	wasserlöslich	ca. 0,5 mg
Vitamin B9(Folsäure, Vitamin M)	Leber, Weizenkeime, Kürbis, Champignons, Spinat, Avocado	Leberschäden, Zellteilung, Heilung und Wachstum der Muskeln und Zellen, Eiwei�stoffwechsel, Gewebeaufbau	Blutarmut, Verdauungsstörungen, Störungen des Haar-, Knochen- und Knorpelwachstums	Allgergien, Schlafstörungen und Launen (bei mehr als 15mg täglich)	Schwangere und Stillende, Raucher, Jugendliche	wasserlöslich, verträgt keine Hitze, Licht oder Sauerstoff	ca. 160 µg
Vitamin B12(Cobalamin)	Leber, Milch, Eigelb, Fisch, Fleisch, Austern, Quark, Bierhefe	Aufbau Zellkernsubstanz, Bildung von roten Blutkörperchen, Nervenschmerzen, Haut- und Schleimhauterkrankungen, Leberschäden	Blutarmut, Nervenstörungen, nervöse Störungen, Veränderung an der Lunge und am Rückenmark	nicht möglich, da überschüssiges B12 vom Körper ausgeschieden wird	Diabetiker, Schwangere und Stillende, Vegetarier, Veganer, Einnahme der Antibabypille, Antibiotika und Antikrampfmittel, Chemotherapie	wasserunlöslich, hitzebeständig	ca. 5 µg
Name	Hauptvorkommen	Wirksamkeit	Mangel	Überdosierung	Erhöhter Bedarf	Eigenschaften	Bedarf täglich
Vitamin C(Ascorbinsäure)	Hagebutten, Sanddorn, Zitrusfrüchte, Johannisbeeren, Kartoffeln, Paprika, Tomaten, Kohl, Spinat, Gemüse, Rettich	Entzündungs- und Blutungshemmend, fördert Abwehrkräfte, schützt Zellen vor chemischer Zerstörung, aktiviert Enzyme, Aufbau von Bindegewebe, Knochen und Zahnschmelz, schnellere Wundheilung, stabiliert Psyche	Zahnfleischbluten, Müdigkeit, Gelenk- und Kopfschmerzen, schlechte Wundheilung, Appetitmangel, Skorbut, Leistungsschwäche	Bei Überdosierung in Pulver- und Tablettenform kann Übelkeit, Erbrechen und Harnsteine die Folge sein.	Raucher, Schwangere und Stillende, ältere Menschen, Diäten, Alkoholkonsum, Einnahme von Antibabypille, Antibiotika, Antirheumatika, Kortison, Schmerzmittel und Schlafmittel	wasserlösllich, sauerstoff- und trockenheitsempfindlich, nicht lange lagern	ca. 75 mg - 200 mg
Vitamin D(Calciferol)	Lebertran, Leber, Milch, Eigelb, Butter, Meeresfische, Hering, Champignons, Avocado	Regelt Calcium- und Phosphathaushalt, Knochenaufbau, Fördert Kalziumaufnahme	Knochenverkrümmung- und Erweichung, Osteomalazie, erhöhte Infektanfälligkeit, Muskelschwäche	(nur bei künstlich gewonnenem Vitamin D) Calciumablagerungen in Knochen, Herzmuskel, Blutgefäße, Magen, Kopfschmerzen, Erbrechen, Schwindel, Magen-Darm-Störungen	Säuglinge, ältere Menschen, Einnahme von Antibabypille, Abführmittel, Antibiotika, Schlafmittel	fettlöslich, lichtempfindlich, hitzebeständig	ca. 5 µg
Vitamin E(Tocopherole)	Sonnenblumen-, Mais-, Soja- und Weizenkeimöl, Nüsse, Leinsamen, Schwarzwurzel, Peperoni, Kohl, Avocado	Stärkung des Immunsystems, Entzündungshemmend, Zellerneuerung, Schutz vor Radikalen, reguliert Cholesterinwerte und Hormonhaushalt, wichtig für Blutgefäße, Muskeln und Fortpflanzungsorgane	(selten) Sehschwäche, Müdigkeit, Muskelschwund, Unlust, Fortpflanzungsschwierigkeiten	(vor allem durch synthetisch hergestellte Kapseln) schlechte Wundheilung, Mangelerscheinungen, Schwindel, Übelkeit	Einnahme von Abführmittel und Blutfett-senkenden Medikamenten, hoher Alkoholkonsum	fettlöslich, zerstört wird es durch offene Lagerung, Tiefkühlen oder Kochen mit viel Fett	10 - 30 mg (bei Fettreicher Ernährung mehr)
Vitamin K(Phyllochinone)	Eier, Leber, Grünkohl, grünes Gemüse, Zwiebeln, Haferflocken, Kiwi, Tomaten, Kresse	Erforderlich für Bildung der Blutgerinnungsfaktoren	Hohe Dosen von Vitamin A und E wirken Vitamin K entgegen.	Bei langfristiger Einahme in hohen Dosen kann es giftig werden, Blutungen, Hitzewallungen, Nierenerkrankungen	Säuglinge, hoher Alkoholkonsum, Einnahme von Antibabypille, Antibiotika und Abführmittel	fettlöslich, Vitamin K-haltige Nahrungsmittel dunkel lagern	ca. 2 mg

Vitamina B 17 - arma secreta anticancer

Caisa se poate folosi pentru:

• anemie: datorita continutului de fier care este binecunoscut pentru virtutile sale anti – anemice si care joaca un rol important in transportarea oxigenului catre organe si este un excelent regenerator al tesuturilor
• insomnie: datorita continutului de calciu, sfatul specialistului este sa consumi peste zi cateva caise pentru a ameliora problemele cu somnul.
• constipatie: datorita continutului de celuloza si pectina, acestea fiind foarte des folosite ca laxative usoare in problemele de constipatie. Consumata inainte de masa, caisa provoaca o reactie alcalina in interiorul organismului, care ajuta la digestie.
• febra, eliminarea toxinelor: sucul proaspat de caise constituie un adevarat medicament natural atunci cand este folosit de catre bolnavi cu febra ridicata sau cu boli de piele. Daca este amestecat cu miere sau glucoza, acest suc este foarte racoritor pentru cei cu febra mare, contribuind si la eliminarea toxinelor din organism.
• boli de piele: sucul de caise, aplicat prin tamponare pe diferite leziuni, eczeme, arsuri provocate de expunerea la soare sau alte probleme survenite prin expunerea la frig sau medii reci, actioneaza eficient, amelioreaza si vindeca epiderma afectata.
• cancer: samburii de caise sunt cea mai bogata sursa naturala de vitamina B17 (cunoscuta si sub denumirea de amigdalina). In general, semintele fructelor (mai putin citricele) contin aceasta substanta, care le confera un gust amarui, specific. Conform studiilor biochimistului dr. Ernest Krebs, consumul zilnic a 7-10 samburi acestor fructe previne aparitia cancerului.
• probleme respiratorii: cunoscute si sub numele de alune amare, semintele de cais sunt folosite din timpuri stravechi de catre persoanele ce sufera de probleme respiratorii, precum astmul, bronsita, emfizema, respiratia grea sau tusea.

Chinezii foloseau fructele de la cais in diferite metode de tratament natural pentru prelungirea vietii, iar florile in scopuri de infrumusetare.

Nu se consuma mai mult de 7- 10 samburi!!!! 

Vitamina B17 pentru preventia cancerului ar fi furnizata cam de 1 sambure de caisa la 10 kilograme greutate corporala.

Remediile „bătrânilor”, redescoperite cu entuziasm de ştiinţă

Remediile „bătrânilor”, redescoperite cu entuziasm de ştiinţă


“Leac contra insomniei”
Insomnia se poate vindeca miraculos, cu următoarea reţetă: se iau părţi egale din: muşeţel, coada-şoricelului, sunătoare, busuioc şi se amestecă omogen. Se face o infuzie cu un pumn de plante la un litru de apă. Se beau 3-4 căni pe zi.
“Reţetă eficace pentru durerile de reumatism”
Leacul a fost testat pe foarte multe persoane şi, de fiecare dată, rezultatele au fost spectaculoase. Reţetă: la un sfert de litru de spirt medicinal se adaugă o lingură de sare de lămâie şi o linguriţă de sare de bucătărie foarte fină. Totul se pune într-o sticlă de o jumătate de litru, pentru a se putea agita din când în când. Amestecul se lasă să stea 7-10 zile, pentru a se dizolva complet sarea (deşi mai rămâne pe fundul sticlei puţin). Se ung cu acest spirt locurile dureroase şi se stă la căldură, bine învelit (iarna se stă lângă o sobă încinsă). Aşa cum am spus, rezultatele sunt surprinzătoare.
“Vă propun câteva tratamente vechi şi foarte eficiente”
Din întâmplare, am intrat în posesia unei cărţi foarte vechi, în care, printre altele, am găsit şi câteva reţete de leacuri, pe care le-am încercat în familie, cu rezultate deosebite.
 Rădăcinile vieţii TĂTĂNEASĂ

Puţine alte plante din fitoterapeutica românească sunt atât de divinizate, dar şi atât de hulite ca ea. De când s-a zvonit că ar avea efecte cancerigene, marilor firme de preparate din plante li s-a interzis până şi fabricarea nevinovatelor unguente. Suntem în faţa unui scenariu stupid. Folosită de sute de ani în medicina populară din ţara noastră, tătăneasa este, în realitate, o plantă-minune, o plantă cu virtuţi terapeutice de excepţie. Cu o condiţie: o administrare corectă, bazată pe dozaje care să elimine orice urmă de risc.
Tătăneasa, în medicina veche românească
În limba dacilor, tătăneasa se numea prodiarnela, fiind folosită încă de acum câteva mii de ani pentru tratarea rănilor şi a fracturilor, precum şi pentru diferitele acţiuni interne. De la daci se pare că a învăţat această plantă celebrul medic roman Dioscoride, care a inclus-o apoi în nu mai puţin celebrul său tratat “Materia medica”, în acest fel denumirea dată supravieţuind până în zilele noastre. Poate nici o iarbă de leac nu a fost atât de preţuită şi iubită în popor ca tătăneasa, care, fără discuţie, intră în clasamentul primelor zece plante tămăduitoare folosite de români. Utilizarea tătănesei în scopuri terapeutice este menţionată de etnobotanişti, practic, în toate zonele ţării. Din Banat în Bucovina, din Oltenia în Transilvania, tătăneasa era principalul leac extern contra fracturilor, a scrântiturilor şi a plăgilor de toate felurile. Pe cale internă, se administra contra herniei (dacă bolnavul voia să se tămăduiască repede, trebuia să mănânce turte din tărâţe amestecate cu rădăcini pisate de tătăneasă, să se încingă cu o legătură făcută cu tătăneasă şi pedicuţă, să se cruţe de la efortul fizic măcar 3-4 săptămâni). Ca vitalizant puternic (una din denumirile populare ale tătănesei este aceea de iarbă întăritoare), tătăneasa amestecată cu miere era dată celor bolnavi de tuberculoză (“hectica”) şi de astm (“suspin”). Decoctul de rădăcină era băut în loc de apă de bolnavii de gastrită hiperacidă şi de ulcer.
Legăturile cu tătăneasă erau folosite în Oltenia contra durerilor de cap, în Apuseni la scrântituri şi dureri de oase, în Nordul Moldovei în gastro-enterită, în Banat contra durerilor de stomac, splină, rinichi. Zeci de reţete cu tătăneasă au fost consemnate de către culegătorii de tradiţii populare, reţete care vom vedea că se regăsesc şi în medicina modernă.
Tătăneasa în terapia modernă
Studiile făcute în ultimele decenii au confirmat în cea mai mare parte ceea ce se ştia din medicina populară despre tătăneasă. S-a stabilit faptul că principiile active ale tătănesei favorizează cicatrizarea şi regenerarea rapidă a pielii şi a mucoaselor, sudarea rapidă a fracturilor, remisia tumorilor maligne şi benigne. Alantoina, considerată actualmente cel mai important principiu activ al tătănesei, are efecte antiinflamatoare, antitumorale şi favorizează regenerarea ţesuturilor. Există foarte multe preparate externe (mai ales unguente) pe bază de tătăneasă, folosite pentru tratarea rănilor, tumorilor, nevralgiilor. Mai multe formule Plafar de ceaiuri includ tătăneasa ca plantă de bază în amestec. Ceaiurile cicatrizant gastric, calmant gastric, folosite pe scară largă la noi în ţară vreme de 20 de ani, conţin tătăneasă şi sunt folosite pentru tratarea gastritei hiper-acide şi a ulcerului. Pentru uz extern, tătăneasa este cea mai folosită plantă din ultimii 10 ani (la nivel mondial), existând peste 200 de preparate farmaceutice pe baza ei.
Reţete cu tătăneasa
Pulbere de tătăneasă
Rădăcinile uscate se macină fin cu râşniţa de cafea; dacă mai rămân bucăţi nemăcinate, se face o cernere. În principiu, doza la adulţi este de o linguriţă de trei ori pe zi. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15 minute, apoi se înghite cu puţină apă. La copiii între 2 şi 12 ani, doza se înjumătăţeşte, iar la copiii sub 2 ani se reduce la o treime.
Tratamentul intern cu tătăneasă se face vreme de maximum două luni, după care se face o pauză de 14-21 de zile.
Macerat la rece de tătăneasă
La o cană de apă se pun 2 linguriţe de rădăcină de tătăneasă, măcinată cu râşniţa electrică de cafea. Se lasă 8-10 ore la macerat, după care se filtrează. Se obţine un lichid uşor vâscos, puternic emolient, cu efecte cicatrizante şi calmante gastrice, expectorante - deosebite. Se beau 2-3 căni de macerat la rece pe zi, de obicei pe stomacul gol.
Decoct de tătăneasă
Se fierb 2 linguriţe de pulbere de tătăneasă într-o jumătate de litru de apă (două căni) timp de 5 minute, după care se lasă să se răcească şi apoi se filtrează. Se amestecă jumătate de litru de decoct astfel obţinut cu încă jumătate de litru de macerat la rece. Preparatul obţinut se bea în 3-4 reprize zilnic, pe stomacul gol.
Tinctură de tătăneasă
Se pun 20 linguri rase de pulbere de tătăneasă (obţinută prin măcinare cu râşniţa electrică de cafea) într-un vas; se adaugă apoi alcool de 750 (trei părţi alcool alimentar de 960 şi o parte apă), atât cât să cuprindă pulberea şi să rămână o peliculă de alcool de 4-5 cm deasupra. Se lasă la macerat vreme de 10 zile, apoi se stoarce şi se filtrează. Se ţine în sticluţe mici, închise la culoare.
Alifie de tătăneasă
Cea mai bună alifie de tătăneasă se obţine casnic, pe suport de unt şi ceară de albine. Se pune un pachet de unt într-o oală şi se fierbe pe foc de intensitate medie, înlăturându-se spuma din când în când. După 15-20 de minute, nişte sedimente închise la culoare se depun pe fundul cratiţei, iar untul rămâne limpede. Atunci se ia de pe foc şi se trece untul încins, limpede (fără vreun sediment de pe fund) într-o altă oală curată, în care se adaugă şi un bob de ceară de albine de mărimea unei alune, după care se amestecă bine. Atunci când amestecul de unt limpezit şi ceară este gata să se întărească, se adaugă 3-4 linguri cu vârf de pulbere de tătăneasă, obţinută prin măcinare, urmată de cernere cu sita pentru făină albă. Se amestecă până la omogenizare completă, după care se lasă să se răcească şi se păstrează în frigider. Cu această alifie se ung locurile afectate, de 2-3 ori pe zi.
Câteva din bolile care se vindecă cu tătăneasa
CANCER - Tătăneasa este un adjuvant preţios pentru mai multe forme de cancer, cum ar fi cancerul la intestin, prostată şi stomac, în care s-au obţinut rezultate spectaculoase. Se administrează decoctul, 1-3 căni pe zi, pe stomacul gol, în 3-4 reprize, din care una obligatoriu dimineaţa, la trezire, înainte de a mânca sau a consuma altceva. În tratamentul cu tătăneasă al cancerului este strict necesar să nu se consume carne, zahăr, alimente cu conservanţi, prăjeli. Regimul alimentar va fi compus din minimum 50% crudităţi. Se fac cure de patru săptămâni, cu 12 zile pauză. Pe ansamblu, tratamentul durează şase luni. Acelaşi tratament ne-a fost semnalat ca fiind valabil pentru cancer la ficat, fibrom uterin, polipi stomacali.
GASTRITĂ HIPERACIDĂ şi ULCER - În aceste afecţiuni, un tratament intern de 2-4 săptămâni cu pulbere de tătăneasă este cu adevărat miraculos. Principiile active ale tătănesei protejează şi ajută la refacerea pereţilor stomacului, alină durerea şi reduce frecvenţa puseelor de gastrită, până la vindecarea completă. Se ia o linguriţă de pulbere de rădăcină de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol. Dacă vreţi să obţineţi rezultate şi mai bune, puneţi la fiecare doză de tătăneasă câte o jumătate de linguriţă rasă, dintr-o plantă calmantă, cum ar fi florile de tei sau de salcâm.
DURERI DE GÂT, BRONŞITĂ, BOLI PULMONARE TRENANTE - Se ţine în gură o bucăţică de rădăcină de tătăneasă, sugând-o ca pe o bomboană (pentru o eficienţă mai mare, poate fi folosită direct pulberea de tătăneasă, care este mult mai solubilă). În acest fel, se extrag principii active care regenerează epiteliul, calmează tusea, favorizează expectoraţia şi grăbesc vindecarea. Acelaşi tratament este deosebit de eficient în tusea seacă şi iritantă, în faringite şi amigdalite acute şi cronice.
 Despre PĂTRUNJEL
 Îl ştim atât de bine ca aliment, încât ideea că ar putea fi şi medicament ni se pare mai mult o figură de stil. Ba fiert în supe, ba tocat în salate, s-a banalizat prea tare, ca să-l mai poţi privi cu respect. Şi totuşi, va trebui să reconsiderăm pătrunjelul, acordându-i importanţa pe care o merită. Puţine medicamente din lume se pot compara ca eficienţă cu această legumă, care, corect preparată şi administrată, are o acţiune terapeutică extrem de intensă. Atât de intensă, încât laboratoarele unor universităţi şi firme farmaceutice prestigioase din lume l-au luat în studiu pentru a-i afla tainele. Iar ceea ce s-a descoperit despre el merită toată atenţia. De aceea, îl vom scoate din supă şi-l vom pune acolo unde-i e locul: între miracolele naturii, care cresc până şi în grădina cu zarzavat.
Ce folosim de la pătrunjelTotul! Rădăcina este un excelent remineralizant, stimulent al rinichilor, drenor al ficatului şi antiviral. Frunzele şi tulpinile neutralizează şi ajută la eliminarea toxinelor din organism, împrospătează respiraţia, dizolvă şi ajută la eliminarea pietrelor la rinichi şi la ficat. Fructele (seminţele) de pătrunjel sunt un puternic tonic digestiv, stimulează puternic glandele sexuale şi au efecte afrodiziace uimitor de puternice, combat alcoolismul. Iată, în continuare, câteva preparate din pătrunjel. Suc de frunzePentru a obţine sucul de pătrunjel verde se mixează o mână de frunze proaspete, la care s-au adăugat patru linguri de apă, după care se lasă jumătate de oră la macerat, apoi se filtrează. Licoarea obţinută este bine să se consume imediat sau să fie păstrată la frigider, dar nu mai mult de 4 ore. Sucul proaspăt obţinut din frunze de pătrunjel este un puternic medicament, care de obicei nu se administrează singur, ci diluat în puţin suc de rădăcină de morcov. De regulă, se iau de 4 ori pe zi, câte 4-6 linguri de suc de frunze de pătrunjel, diluate în câte un sfert de pahar de suc de morcov. Suc de rădăcinăÎn funcţie de mijloacele avute la dispoziţie, se poate prepara în două moduri: Varianta I - cu storcătorul centrifugal: Este cea mai simplă metodă şi presupune să avem un storcător de fructe centrifugal (cum se găsesc în comerţ). Rădăcinile de pătrunjel se spală bine, eventual frecându-le cu o perie aspră, dar fără a le răzui cu cuţitul, întrucât astfel s-ar pierde anumite vitamine şi enzime preţioase conţinute de coaja subţire de la suprafaţă. După spălare, se taie bucăţi, apoi se pun în centrifugă (nu se ţin înainte în apă sau la frigider). Sucul care rezultă se consumă imediat sau se pune într-o sticlă cu dop şi se lasă la răcoare. Se bea în maximum 30 de minute de la preparare, diluat în proporţia de 1:3 în suc de morcov. Varianta II - prin tocare urmată de filtrare manuală: Rădăcinile de pătrunjel se spală şi se taie mărunt, după care se trec prin maşina manuală de tocat carne. Pasta astfel obţinută se filtrează printr-un tifon pus în două, aşa încât sucul obţinut în final să fie cât mai limpede. Sucul se pune deoparte, iar reziduul rezultat se foloseşte în scopuri culinare sau se aruncă. Administrarea se face, de asemenea, la scurtă vreme (maximum 30 de minute) după obţinerea sucului. PulbereSe obţine din seminţe de pătrunjel, prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea sau prin sfărâmarea în piuă (urmată de cernere prin sita pentru făină albă). După măcinare, pulberea se păstrează la frigider într-un borcan bine închis, pentru a nu se evapora uleiurile volatile. Se administrează jumătate de linguriţă rasă, de 2-3 ori pe zi. CataplasmăRădăcina de pătrunjel se dă prin răzătoarea fină şi apoi se înveleşte într-un tifon. Se aplică pe locul afectat vreme de 30-60 de minute, după care se îndepărtează şi se lasă pielea să se usuce la aer. De regulă, aplicaţiile se fac zilnic, vreme de minimum 7 zile. Boli care se vindecă prin tratamentul intern cu pătrunjel· Hepatita virală. Studii recente au arătat că pătrunjelul are un neobişnuit efect de combatere a virusurilor care atacă ficatul. Se recomandă aşadar bolnavilor de hepatită A, B şi C să facă vreme de 4 săptămâni o cură cu suc proaspăt de frunze de pătrunjel, câte cincisprezece linguri pe zi, luate de preferinţă pe stomacul gol, înainte de masă. · Alcoolism. Într-un litru de apă se pun patru rădăcini de pătrunjel, coajă de la o lămâie şi coajă de la un grapefruit. Se fierbe tot acest amestec până scade la jumătate, se ia de pe foc şi se adaugă două linguri de seminţe de pătrunjel. Se lasă acoperit să se răcească şi apoi se filtrează. Se păstrează la frigider şi se ia de patru ori pe zi câte o lingură din acest preparat, până la epuizarea întregii cantităţi. Acest remediu reduce nevoia de alcool, înlătură unele sechele hepatice şi nervoase ale alcoolismului, dând chiar o intoleranţă la acest drog. Ca paleativ contra intoxicaţiei alcoolice acute (beţiei) şi a urmărilor ei, se consumă mari cantităţi de pătrunjel frunze, care se mestecă bine, înainte de înghiţire.· Celulită, acumulare de apă în ţesuturi. Se face o cură de suc de rădăcină de pătrunjel, minimum trei săptămâni, timp în care se bea un pahar pe zi. Suplimentar, se face un masaj energic pe zonele afectate cu suc de pătrunjel proaspăt.· Litiază renală şi biliară. Se bea de trei ori pe zi, înainte de masă cu 1-2 ore, câte un sfert de pahar de suc de pătrunjel (rădăcină şi frunze), diluat cu trei sferturi de pahar de suc de morcovi.· Anorexie. Câteva frunze de pătrunjel mestecate înainte de masă trezesc pofta de mâncare şi activează digestia, fiind un excelent remediu contra anorexiei. De asemenea, acest zarzavat combate greaţa, fiind de un real ajutor celor cu boli grave, care nu pot mânca din cauza stărilor de greaţă persistente.
GUTUILE şi PERELE

Sub razele aurii ale soarelui de toamnă se coc ultimele fructe ale anului. Pere dulci parfumate, mere roşii şi pline de sevă, struguri translucizi cu gust tămâios, gutui dulci-amărui de culoarea aurului. Natura nu oboseşte să-şi împlinească minunile. Iar când ele sunt şi minuni de ordin terapeutic, e cazul să le cercetăm cu mai multă atenţie
GUTUI
Primele mărturii despre cultivarea acestor fructe galbene, cu un gust neobişnuit, dulce-astringent, şi cu un parfum amărui inconfundabil, datează de acum 4000 de ani. Atunci s-au cultivat - se pare - pentru prima oară, în însoritele insule ale arhipelagului grecesc. Din Grecia antică gutuile s-au răspândit apoi în întreaga Europă şi în Asia, ajungând să fie considerate adevărate ingrediente magice. Romanii le numeau „mere de aur” şi le foloseau pentru a se feri de deochi („ochiul rău”) şi de farmece. Îndrăgostiţii celebrau ritualuri erotice, mâncând un fruct de gutui, pentru a-şi rămâne fideli pentru eternitate. Copiii debili sau bolnăvicioşi erau îmbăiaţi în decoct de gutui pentru a deveni puternici şi invulnerabili la boli. Grecii considerau gutuile fructele iubirii şi ale fericirii şi le aduceau drept ofrandă Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a dragostei. În timpurile noastre, cercetările au pus în evidenţă proprietăţi, dacă nu magice, cel puţin extraordinare, ale acestor fructe în alt domeniu: cel al medicinii. Gutuile conţin substanţe care stimulează ficatul şi pancreasul, încetinesc procesele de îmbătrânire şi combat incredibil de eficient teribilul cancer. Vă oferim în continuare un mic ghid de folosire a acestor fructe, încă foarte puţin cunoscute şi apreciate ca valoare terapeutică:
· Insuficienţă pancreatică, pancreatită. Sucul proaspăt de gutui face adevărate minuni în vindecarea acestor afecţiuni, altfel foarte dificil de tratat prin metode clasice. Se bea de trei ori pe zi câte o jumătate de pahar de suc de gutui, diluat cu jumătate de pahar de suc de mere, în cure de minimum trei săptămâni. Sucul de gutui are efecte stimulente ale activităţii pancreasului şi antiinflamatoare, fiind un excelent adjuvant al medicaţiei clasice în aceste boli.
· Hepatită, insuficienţă hepatică - se face o cură cât mai lungă (ideal ar fi de o lună şi jumătate) de nectar proaspăt de gutui, din care se bea câte un litru - un litru şi jumătate pe zi. Substanţele conţinute de aceste fructe stimulează activitatea hepatică, măresc gradat pofta de mâncare, au efecte imunostimulente. Cercetări recente efectuate în Japonia au pus în evidenţă existenţa în coaja gutuilor a unor substanţe antivirale, care se pare că inhibă dezvoltarea microorganismelor ce declanşează hepatita de tip A, B şi C.
· Boală canceroasă - consumul ca atare de gutui, precum şi al nectarului (care trebuie să includă şi coaja) obţinut din aceste fructe are efecte excepţionale în tratarea acestei teribile maladii. În anul 2004, cercetătorul nipon Kanematsu Sugiura a demonstrat ştiinţific faptul că anumite substanţe conţinute de gutui (în special vitamina B17) ajută la distrugerea celulelor maligne, fără a le afecta pe cele normale.
· Enterită, enterocolită. Un litru - un litru şi jumătate de decoct de gutui băut zilnic elimină sau ameliorează simţitor aceste afecţiuni. Gutuile rase şi amestecate cu miere, câte jumătate de kilogram pe zi, combat foarte eficient colita de fermentaţie. În Anglia, decoctul de gutui este folosit chiar contra hemoragiilor intestinale.
· Colon iritabil, ptozarea intestinelor. Sucul de gutui, din care se consumă câte o jumătate de litru pe zi (eventual în combinaţie cu sucul de mere), are efecte tonice remarcabile la nivelul intestinelor. De asemenea, rase şi consumate cu miere, gutuile au efecte antiinflamatoare, fiind un remediu surprinzător de eficient pentru persoanele care au colonul iritabil.
· Senzaţie de greaţă şi greutate în stomac dimineaţa. Se consumă dimineaţa, pe stomacul gol, un sfert sau o jumătate de gutuie, neîndulcită. Are un gust destul de neplăcut, însă este neîntrecut ca remediu antivomitiv şi ca stimulent al digestiei.
· Hemoroizi. Se consumă dimineaţa şi seara câte o gutuie cu tot cu coajă, rasă şi amestecată cu miere. Are efecte uşor laxative, astringente (opreşte sângerările) şi antiinflamatoare. Extern, se foloseşte o soluţie obţinută din seminţele acestui fruct: sâmburii a două gutui se strivesc şi se pun la macerat într-un sfert de pahar de apă, de seara şi până dimineaţa, când soluţia se filtrează. Cu preparatul obţinut se fac comprese care se pun pe zona afectată. Dacă este posibil, se pot face şi clisme, cu o pară de cauciuc.
PERE
Sunt printre primele fructe cultivate pe pământ. Mai întâi, perii au crescut spontan la poalele munţilor Himalaya, în urmă cu 6000 de ani. Apoi au fost cultivaţi şi a început răspândirea lor gradată în Asia şi pe continentul european, având un loc privilegiat în grădinile regale din întreaga lume. Se spunea despre pere că aduc în sufletul fiinţei umane blândeţea şi iertarea, fiind recomandate în alimentaţia persoanelor cu porniri colerice, care se enervează foarte uşor. Plinius considera că perele sunt fructele speranţei, care readuc optimismul şi favorizează pornirile generoase.
Despre valoarea terapeutică a acestor fructe nu s-a ştiut multă vreme mai nimic. Studii recente au arătat, însă, că perele se disting prin câteva calităţi vindecătoare, rar întâlnite la alte alimente, fiind excepţionale în tratarea afecţiunilor renale şi urinare, a bolilor cardio-vasculare, precum şi în intoxicaţii şi în bolile care apar pe fondul deficienţelor imunitare.
· Colita de putrefacţie este eliminată într-o săptămână cu următorul tratament: înaintea fiecăreia dintre cele trei mese principale se consumă câte o jumătate de kilogram de pere proaspete. Regimul alimentar în această perioadă şi 2 luni după tratament va fi exclusiv lacto-vegetarian, fără nici un fel de carne, fără ouă, fără majoritatea lactatelor (se pot consuma doar unt, smântână de fermentaţie şi iaurt).
· Anemia (inclusiv cea care apare la copii). Se consumă zilnic minimum un kilogram de pere, ca atare sau sub formă de nectar. Perele, pe lângă faptul că sunt destul de bogate în fier, stimulează hematopoeza, adică procesul de formare a globulelor roşii.
· Infecţii asociate cu febră, deficienţe imunitare. Se face o cură de 1-2 săptămâni cu nectar de pere, din care se consumă minimum un litru pe zi. Aceste fructe favorizează producţia de celule cu rol imunitar, ameliorează stările febrile, hrănesc organismul, ajutându-l să lupte cu boala.
· Hipertensiune, aritmie cardiacă, boli cardio-vasculare în general. Studii recente au arătat că un consum ridicat de polifenoli (substanţe organice prezente mai ales în fructe) din surse naturale este în strânsă legătură cu un risc mult mai scăzut de apariţie a bolilor cardio-vasculare. Perele şi piersicile sunt cele mai bogate în aceste substanţe naturale, mai ales când nu sunt tratate cu pesticide. Mai ales persoanele cu predispoziţie spre această categorie de afecţiuni, sau la care bolile cardio-vasculare sunt deja instalate, ar trebui să consume în timpul toamnei mari cantităţi din aceste fructe, în special pere, netratate chimic.
· Litiază renală (mai ales cu uraţi). Se consumă zilnic, vreme de 2-3 săptămâni, câte 1-2 litri de suc de pere. Acest remediu nu numai că dizolvă şi mărunţeşte pietrele, ci şi favorizează eliminarea lor promptă, prin mărirea diurezei. De altfel, perele sunt un excelent stimulent al activităţii rinichilor, fiind folosite şi în scop profilactic, împotriva litiazelor de orice fel.
Reţete de frumuseţe cu gutui
Ridurile sunt foarte eficient combătute de cojile unei gutui fierte într-o jumătate de cană de lapte. Soluţia obţinută se pune călduţă, sub formă de compresă, pe obraji, unde se ţine 20-30 de minute. Tratamentul se repetă zilnic, vreme de 3-4 săptămâni.
Ten gras. Se fac loţionări ale obrajilor, nasului, bărbiei şi ale frunţii cu suc proaspăt de gutui. După aplicarea preparatului, se rămâne aşa vreme de 30 de minute, după care pielea se spală cu apă călduţă.
Prepararea fructelor în scop terapeutic
· Fructele uscate. Se obţin prin tăierea în felii, cu o grosime de 1 cm, a fructului bine spălat în prealabil şi nedecojit. Feliile se pun pe o aţă care se plasează în preajma unei surse puternice de căldură (sobă de teracotă, calorifer). După 2-3 zile de uscare, feliile de fruct se pun în cuptor, care se dă la foc mic şi se lasă cu uşiţa întredeschisă, aşa încât fructele să se usuce rapid, dar fără să se ardă. Când feliile de pere sau de gutui sunt tari şi aspre la pipăit, pierzându-şi în mare măsură elasticitatea, procesul de uscare s-a încheiat, iar produsul obţinut se depozitează în pungi de plastic bine închise.
· Decoct de fructe uscate. Aproximativ 40 de grame de fruct uscat se fierb vreme de 10 minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. Preparatul astfel obţinut se consumă de regulă îndulcit cu miere, fiind un excelent astringent şi antiinfecţios digestiv. Acelaşi decoct poate fi obţinut din jumătate de kilogram de gutui sau de pere proaspete, date în prealabil prin răzătoare. Decoctul de gutui este cel mai cunoscut şi folosit. Denumirea sa în limbaj de specialitate este de „Decoctum Cydoniae”, fiind un preparat oficial înregistrat în farmacopeea britanică, belgiană, franceză, şi recomandat a se consuma în cantităţi mari contra: dizenteriei, diareei, gonoreei, stărilor de iritare ale mucoaselor, durerilor de gât.
· Fructe proaspete. Se consumă bine spălate şi, important, fără a li se îndepărta coaja (care este foarte bogată în vitamine şi minerale). Întrucât gustul gutuilor nu este întotdeauna agreat, ele se consumă rase şi amestecate cu miere (eventual amestecate şi cu mere şi cu coajă de lămâie rasă).
· Suc. Se obţine din fructele proaspete, cu storcătorul electric centrifugal. Se consumă la câteva minute după preparare, când potenţialul său terapeutic este maxim. La frigider se poate păstra într-o sticlă foarte bine închisă, vreme de cel mult 6 ore.
· Nectar. Se obţine în blender (mixer electric), în care se pun un litru de apă, 3-4 pere de mărime medie sau 2 gutui nedecojite şi 2 linguri de miere. Toate ingredientele se mixează vreme de 5 minute, după care se pune preparatul obţinut într-o sticlă cu dop, care se păstrează la frigider. Se consumă nectarul pe parcursul unei zile.
CIMBRUL

Plantă medicinală străveche, se spune că protejează şi conferă invulnerabilitate faţă de boli. Exact ce ne trebuie, acum, când toamna se pregăteşte de ploi şi frig
Cine nu-i cunoaşte aroma, care la vremea toamnei şi a conservelor se răspândeşte peste bucătării şi cămări? Imposibil de confundat, mireasma lui iute şi piperată e legată în amintire, mai ales de bunicile stăpânind peste putinile cu varză şi borcane de murături. Dar la fel ca toate ierburile bune de hrană, cimbrul este totodată şi una din cele mai puternice plante medicinale, despre care egiptenii spuneau că dăruieşte invulnerabilitate faţă de boli. Şi pentru că afară e iarăşi toamnă şi mirosul lui se răspândeşte peste pământ, este timpul să vorbim despre minunile ascunse în florile şi în frunzele lui.
Cele două specii de cimbru
Sub aceeaşi denumire se ascund, de fapt, două plante diferite, înrudite prin miros şi prin proprietăţile lor terapeutice, dar foarte clar delimitate din punct de vedere botanic: cimbrul de cultură (Thymus vulgaris), cu un miros înţepător şi mai aspru, care îl face să fie folosit doar ca remediu de sănătate, şi cimbrul de grădină (Satureja hortensis), cu o aromă mai blândă şi foarte plăcută, care îl face foarte apreciat, deopotrivă în bucătăria şi în medicina populară românească.
Cimbrul de cultură
Este o plantă originară din Grecia, de nici patruzeci de centimetri înălţime, cu flori mici, de culoare roz-pal, care apar de la mijlocul verii şi până toamna târziu. Se folosesc tulpinile înflorite, care se recoltează acum, în octombrie, şi se pun la uscat pentru a fi folosite tot timpul iernii. Cimbrul de cultură este un adevărat antibiotic natural, care nu numai că distruge majoritatea bacteriilor şi microorganismelor dăunătoare, dar întăreşte şi capacitatea organismului de a se autoapăra, făcându-l mai puternic. Este un remediu ideal pentru sezonul rece, în care tocmai intrăm, fiind - aşa cum vom vedea - o adevărată pavăză împotriva tuturor bolilor şi neplăcerilor pe care sfârşitul de toamnă şi apoi iarna le vor aduce.
Aplicaţii terapeutice interne ale cimbrului de cultură
· Bronşită acută şi cronică, tuse convulsivă - ca remediu de urgenţă se administrează câteva înghiţituri de infuzie fierbinte, cu efecte bronhodilatatoare, expectorante şi calmante rapide. Pentru un tratament de lungă durată se recomandă pulberea, din care se ia de trei ori pe zi câte o linguriţă rasă. Tratamentul durează 4 săptămâni. Suplimentar se fac băi fierbinţi cu infuzie de cimbru, care au efecte puternice de întărire a imunităţii.
· Astm, pneumonie, infecţii respiratorii recidivante - se administrează uleiul volatil, câte 2 picături de 3 ori pe zi, în cure de 10-20 de zile. Este un antibiotic şi bronhodilatator redutabil. Administrat în acelaşi fel, este şi un extraordinar adjuvant în tratamentul tuberculozei.
· Colită de fermentaţie şi de putrefacţie - se ia o linguriţă rasă de pulbere de cimbru de cultură de patru ori pe zi. Tratamentul durează între 10 şi 21 de zile, putând fi reluat de câte ori este nevoie.
· Infecţii renale şi urinare - cimbrul de cultură se poate lua la întrecere în această categorie de afecţiuni cu cele mai puternice antibiotice. Se foloseşte uleiul volatil, din care se iau 2-3 picături, în miere, de trei ori pe zi. Pentru tratarea bolilor renale cronice se foloseşte extractul alcoolic de cimbru de cultură, din care se administrează de patru ori pe zi câte o linguriţă diluată în jumătate de pahar de apă, în cure de 60-90 de zile. Acest extract alcoolic nu numai că distruge microorganismele care afectează rinichii şi vezica, ci şi stimulează activitatea renală.
· Viermi intestinali, infecţii cu Giardia lamblia - o combinaţie imbatabilă în tratarea acestei categorii de boli este cea dintre cimbrul de cultură şi pelin. Pulberea celor două plante se amestecă în părţi egale şi se pune apoi într-un borcan care se închide ermetic. Se administrează câte o linguriţă din acest amestec, pe stomacul gol, de patru ori pe zi. Tratamentul se face vreme de trei săptămâni, iar dacă mai este necesar, se poate relua după 10-12 zile de pauză.
Aplicaţii externe
· Răni, ulcere pe piele - se fac spălături cu extract alcoolic de cimbru. Acest extract are un efect antiinfecţios foarte puternic şi este, de asemenea, un cicatrizant destul de bun.
· Circulaţie periferică deficitară - se fac băi fierbinţi cu infuzie de cimbru (5 litri la o cadă cu apă). Aceste băi făcute săptămânal activează puternic circulaţia, măresc căldura organismului şi întăresc sistemul imunitar.
· Reumatism - se pun cataplasme fierbinţi cu cimbru pe locul afectat. Are efecte calmante şi antialgice.

Efectele psihologice ale cimbrului de cultură
În Grecia antică, cimbrul era un ingredient indispensabil în alimentaţia tinerilor războinici, cărora - se spunea - le amplifica încrederea în sine şi curajul. Medicii greci, şi apoi cei ai Evului Mediu, foloseau cimbrul pentru pacienţii slăbiţi fizic şi psihic, pentru efectele sale tonice şi revigorante. În medicina macrobiotică se recomandă consumul de cimbru pentru amplificarea capacităţii de control al emoţiilor şi întărirea imunităţii la stresul psihic.
Precauţii şi contraindicaţii
Supradozat, cimbrul de cultură, şi mai ales uleiul volatil extras din el, dă reacţii adverse extrem de puternice: convulsii, vărsături, dureri abdominale puternice, delir.
În general, cimbrul de cultură este contraindicat în cazurile de colon iritabil, ulcer gastric şi gastrită hiper-acidă.
Cimbrul de grădină
Îl cunoaştem foarte bine din piaţă: are frunzele de un verde închis, înguste şi foarte aromate, florile sunt albe şi grupate câte 3-4. Înfloreşte la sfârşit de septembrie - început de octombrie, şi tot acum se culege cu tot cu tulpină şi se pune în mănunchiuri la uscat. Cimbrul de grădină a fost adus la noi cu mai bine de două mii de ani în urmă, din Imperiul Roman, unde era la mare cinste. În medicina populară românească este un adevărat panaceu pentru digestie şi pentru metabolism.
Aplicaţii terapeutice interne ale cimbrului de grădină
· Indigestie şi tulburări digestive pe fond de stres, gastrită hipo-acidă - se pune în mâncărurile mai grele cimbru din belşug. În plus, înainte de masă cu 5-10 minute se ia un vârf de cuţit de pulbere de cimbru de grădină, pe stomacul gol.
· Balonare, dispepsie - pentru efecte rapide se consumă infuzie fierbinte de cimbru - o jumătate de pahar. Persoanelor care se confruntă frecvent cu această problemă le este recomandată o cură de o lună cu pulbere de cimbru de grădină: o jumătate de linguriţă de patru ori pe zi.
· Dischinezie biliară - se fac tratamente succesive de 3 săptămâni, cu o săptămână de pauză, timp în care se administrează o combinaţie în proporţii egale de pulbere de cimbru de grădină şi de anghinare (Cinară scolymus). Doza este de 1 linguriţă rasă, care se administrează de trei ori pe zi, cu un sfert de oră înaintea meselor principale.
· Atonie gastro-intestinală - se consumă zilnic 1-2 căni de macerat la rece de cimbru de grădină. Suplimentar se administrează plante amare (anghinare, pelin, ţintaură) pentru activarea mai puternică a digestiei şi a funcţiei de eliminare. De altfel, în medicina populară combinaţia dintre cimbrul de grădină şi plantele amare este imbatabilă în tratarea bolilor digestive.
· Amenoree, frigiditate - se face un tratament de două luni, în care se administrează extract alcoolic de cimbru de grădină, câte 4 linguriţe pe zi. Cimbrul de grădină are efecte emenagoge (declanşează ciclul menstrual) şi este un afrodiziac de intensitate medie.
· Crampe stomacale, contracţii şi dureri abdominale pe fond nervos - ca remediu de prim ajutor, se bea cu înghiţituri mici o cană cu infuzie fierbinte de cimbru de grădină. Pentru tratament de lungă durată, se consumă zilnic câte o jumătate de litru de macerat la rece de cimbru de grădină.
Aplicaţii externe
· Nevralgii - se pun pe locurile afectate comprese fierbinţi cu infuzie concentrată (3 linguriţe la jumătate de cană de apă) de cimbru de grădină.
· Răni - se fac spălări cu infuzie concentrată (3 linguriţe la o cană de apă) de cimbru. Are efecte antiinfecţioase şi cicatrizante uşoare.
· Crampe musculare (cârcei) - se fac băi locale cu infuzie cât mai caldă de cimbru de grădină. Aplicaţia durează 15-20 de minute şi are efecte relaxante şi decongestionante.
Precauţii şi contraindicaţii
Bolnavii de ulcer gastric şi de gastrită hiperacidă vor folosi în doze mici această plantă, întrerupând imediat tratamentul dacă apar semne ale agravării bolii.
Preparate din cimbru (de cultură şi de grădină)
Pulbere
Se obţine prin măcinare cât mai fină cu râşniţa electrică de cafea. Depozitarea pulberii de cimbru se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum 2 săptămâni (deoarece uleiurile sale volatile se evaporă foarte rapid). De regulă se administrează de 3-4 ori pe zi câte un sfert - o jumătate de linguriţă rasă, pe stomacul gol.
Ulei volatil
Se obţine doar prin procedee industriale, în magazinele şi farmaciile naturiste fiind disponibil gata preparat uleiul volatil de cimbru de cultură. Se administrează de regulă câte 3 picături de ulei de cimbru dizolvate într-o linguriţă de miere, de 2 ori pe zi, în cure de 5-10 zile. La copiii între 8 şi 10 ani doza se înjumătăţeşte, iar la cei între 5 şi 8 ani se administrează o singură picătură, de două ori pe zi.
Extract alcoolic
Se pun într-un borcan cu filet cincisprezece linguri de pulbere de cimbru, peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă să macereze vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează din acest remediu câte 50 de picături diluate în puţină apă, de patru ori pe zi.
Macerat la rece
Se pune seara într-un pahar (200 ml) de apă o linguriţă rasă de cimbru şi se lasă să macereze până dimineaţa, când se filtrează. Se administrează zilnic 2-3 pahare din aceste preparat.
Infuzie fierbinte
Se foloseşte foarte rar, cele mai puternice proprietăţi avându-le pulberea şi uleiul volatil. Se prepară prin opărirea unei linguriţe de pulbere de cimbru cu o cană de apă, după care amestecul se lasă acoperit să infuzeze vreme de 10-15 minute şi apoi se filtrează. De regulă, se administrează cât mai caldă posibil.
  PELINUL  (Artemisia absinthium)
   
 Amăreala care vindecă
În satele de câmpie, pelinul creşte pe mai toate marginile de drum. Verde-nisipiu la culoare, nu l-ai băga în seamă dacă n-ar umple lumea fierbinte a verii cu o aromă puternică, dulce-amăruie şi ameţitoare. Nu-i pasă de căldură şi soare. Ba ai zice că arşiţele usturătoare ale verii îi priesc. Creşte viguros şi năvalnic, în veritabile lanuri, în timp ce în jurul său plantele se usucă sub arşiţă. E uimitoare vitalitatea acestei plante, ce pare să se hrănească direct din soare, fără a mai avea nevoie de apă şi de pământ. De altfel, în medicina populară românească, pelinul are un loc privilegiat, fiind considerat plantă magică, de simbol solar, care alungă spiritele rele, curăţă fiinţa umană de impurităţi şi îi redă vigoarea şi vioiciunea. Pelinul este cel mai puternic tonic amar de la noi. În industrie, planta este folosită la prepararea vinului, a vermutului şi a lichiorului de absint. Ca remediu de sănătate, tocmai principiile amare ale pelinului (uleiul eteric pe care-l conţine, de culoare verde-albastră) îl fac să aibă efecte vindecătoare excepţionale. Dar atenţie maximă: în exces, pelinul e toxic, dă agitaţie, halucinaţii, pierderea cunoştinţei, iar abuzul de băuturi de pelin duce la tulburări psihice, pierderea memoriei, greaţă.
Unde găsim şi cum culegem pelinul
Este o plantă înăltuţă, cu o tulpină care poate ajunge la peste un metru înălţime. Are frunzele verzi-argintii, cu un peduncul lung, flori gălbui, iar în vârf, face nişte bobiţe (fructe) mici, de asemenea albicioase. Se aseamănă foarte bine cu o surată de-a sa, peliniţa (Artemisia vulgaris), cele două deosebindu-se în principal prin culoarea tulpinii: cea a pelinului are nişte peri foarte fini albicioşi, în timp ce tulpina peliniţei este brun-roşiatică. De la pelin se culege prin tăiere vârful tulpinii, pe la sfârşitul lui iulie - începutul lui august. După recoltare planta se foloseşte proaspătă, pentru aplicaţii externe, pentru prepararea vinurilor şi a unor siropuri terapeutice, ori se usucă în strat subţire la umbră, după care se depozitează în locuri întunecoase şi uscate. Termenul său de valabilitate este de 2 ani.
Câteva reţete pe bază de pelin
Pulbere
Se obţine prin măcinare cât mai fină cu râşniţa electrică de cafea. Depozitarea pulberii de pelin se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum 2 săptămâni (deoarece uleiurile sale volatile se evaporă foarte rapid). De regulă, se administrează de 3-4 ori pe zi câte un sfert - o jumătate de linguriţă rasă, pe stomacul gol.
Tinctură
Se pun într-un borcan cu filet cincisprezece linguri de pulbere de pelin, peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă să se macereze vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează din acest remediu, de patru ori pe zi, câte 50 de picături diluate în puţină apă.
Vin de pelin
Într-un litru de vin natural alb se pun zece tulpini proaspete de pelin, zdrobite în prealabil, şi se lasă să macereze vreme de trei săptămâni, după care se strecoară. Se iau 1-3 linguri din acest vin, înainte sau după masă, pentru stimularea activităţii tubului digestiv, combaterea balonării şi a indigestiei.
Sirop de pelin
Era foarte mult folosit de către călugării benedictini, care îl considerau un panaceu pentru digestie şi eliminare. Iată reţeta sa de preparare: un borcan de 400 ml se umple pe sfert cu frunze fin tăiate de pelin proaspăt, iar restul de trei sferturi se completează cu miere. Se pune un capac şi se lăsă vreme de o lună la macerat. Va rezulta un sirop vâscos, amărui şi aromat, cu efecte tonice digestive, carminative (reduce balonarea), laxative.
Infuzie combinată
Se pun 3-4 linguri de pelin mărunţit la macerat în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final se amestecă cele două extracte, obţinându-se aproximativ un litru de preparat, care se foloseşte extern, sub formă de comprese, spălături, clisme şi băi.
Plasture cu pelin
Se amestecă 2 linguri de pelin mărunţit cu miezul proaspăt de la 4 felii de pâine şi cu vin sau oţet, până când se formează un fel de aluat. Acest aluat se aplică pe zona afectată, după care se acoperă cu o bucăţică de nailon şi se lasă vreme de patru ore. Această aplicaţie se foloseşte contra luxaţiilor, reumatismului şi a nevralgiei.
PELINUL CA MEDICAMENT
TRATAMENTE INTERNE
· Digestie dificilă, gastrită hipo-acidă, senzaţie de greaţă sau deranjamente stomacale frecvente Nici o altă plantă nu se poate compara cu pelinul, atunci când este vorba de stimularea activităţii stomacului şi a digestiei. Preotul german Sebastien Kneipp spunea despre pelin că este cel mai bun purificator şi întăritor al sistemului digestiv, fiind eficient chiar şi la persoanele foarte în vârstă sau care suferă de afecţiuni cronice. Se administrează, cu 5-10 minute înainte de masă, câte cincizeci de picături de tinctură de pelin, diluate într-un sfert de pahar de apă. Se fac cure de 3 săptămâni, cu zece zile de pauză, după care se poate relua tratamentul.
· Hepatită, ciroză - pulberea de pelin este un extraordinar tonic şi protector al ficatului. Se administrează câte un sfert - o jumătate de linguriţă de 3 ori pe zi, în cure de două săptămâni, cu o săptămână de pauză. Cercetări de ultimă oră făcute în China au arătat că pulberea de pelin este eficientă chiar şi în cazurile persoanelor care au ficatul grav afectat după otrăviri sau după consumul îndelungat al unor substanţe toxice, cum ar fi alcoolul.
· Indigestie, balonare - se iau înainte de masă 2-3 linguri de vin de pelin sau o jumătate de linguriţă de tinctură. Este un tratament care activează puternic secreţia de sucuri digestive şi peristaltismul (mişcarea) tubului digestiv, normalizând digestia şi împiedicând apariţia balonării şi a altor tulburări digestive. Este un tratament foarte eficient şi contra dispepsiei, dischineziei biliare, colecistitei şi pentru profilaxia litiazei biliare.
· Giardia, viermi intestinali - cel mai eficient remediu din flora noastră în această categorie de afecţiuni este pelinul, care pe lângă faptul că secretă substanţe extrem de toxice pentru viermi şi alţi paraziţi intestinali, are şi o puternică acţiune de activare a peristaltismului tubului digestiv, ceea ce îl face să acţioneze în profunzime. Se administrează câte 4 linguriţe de tinctură, în cure de 14 zile, cu 10 zile de pauză. Poate fi administrat singur sau în combinaţie cu medicamente de sinteză, a căror acţiune o potenţează foarte mult.
· Lipsa poftei de mâncare la copii - se administrează sirop de pelin, câte o linguriţă, cu 15 minute înaintea meselor principale. Este recomandat să nu se folosească în cure mai lungi de 21 de zile, cu 14 zile de pauză. Acest remediu este foarte eficient, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, şi în tratarea constipaţiei atone şi a atoniei gastro-intestinale. De asemenea, are efecte benefice în tratarea bronşitei, a astmului şi a pneumoniei.
· Intoxicaţii alimentare, otrăviri - după acordarea ajutorului de urgenţă şi stabilizarea pacientului, pentru revigorarea organismului şi îndepărtarea cât mai rapidă a sechelelor, se face o cură de 2 săptămâni cu pulbere de pelin, din care se iau câte două linguriţe pe zi. Pelinul este depurativ, stimulează şi tonifiază ficatul, stimulează eliminarea toxinelor rămase în organism.
· Retard mental la copii, incapacitate de concentrare şi de memorare - în urmă cu şase ani am văzut un caz cu adevărat uimitor. O mamă care avea un copil de 14 ani cu probleme grave de memorare şi de concentrare l-a tratat vreme de 3 săptămâni cu o combinaţie de tinctură de pelin şi de chimen în proporţii egale. În fiecare zi, îi administra câte 4 linguriţe din acest amestec de tincturi, la orele 8, 12, 16, 22. După trecerea celor 3 săptămâni de tratament, performanţele intelectuale ale micului pacient s-au ameliorat nesperat de mult: de unde nu putea fi atent la teme sau la explicaţii, nici câteva minute, ajunsese să poată rămâne concentrat şi un sfert de oră sau mai mult; capacitatea de memorare, de asemenea, i s-a îmbunătăţit considerabil, inclusiv cea de lungă durată. Însă faptul cel mai neobişnuit a fost că acest copil, care avea o disfuncţie a glandelor lacrimare ce împiedica lăcrimarea şi producea probleme oculare grave, a plâns - ceea ce nu i se întâmplase niciodată în viaţă. Medicii, care considerau practic incurabile toate aceste probleme ale micului pacient, nu au putut explica altfel această reabilitare spectaculoasă, decât prin acţiunea acestor două plante, care au avut efecte cu adevărat miraculoase.
· Dureri de cap, vomismente, migrene - se tratează prin administrarea de tinctură de pelin, din care se iau câte 50 de picături de 4-6 ori pe zi. Pelinul ajută la normalizarea circulaţiei cerebrale, combate voma, înlătură tulburările digestive şi în special biliare, care adesea sunt asociate şi stau la baza migrenelor.
TRATAMENTE EXTERNE
· Limbrici şi oxiuri - se face în fiecare dimineaţă clismă cu infuzie combinată de pelin, vreme de 7 zile. Pelinul este unul din cele mai puternice vermifuge din flora noastră, folosit atât intern, cât şi extern.
· Anexită, metroanexită şi complicaţiile lor - se fac băi de şezut fierbinţi, cu infuzie combinată de pelin. Această procedură are un puternic efect antiinflamator şi antiinfecţios, acţionând totodată ca un puternic stimulent al activităţii ovarelor. În trecut, femeile care aveau anexită corelată cu amenoree (absenţa ciclului menstrual) făceau asemenea băi fierbinţi cu pelin şi luau intern peliniţă (surata pelinului despre care am vorbit la începutul acestui articol), ceea ce le redeclanşa numaidecât menstruaţia.
· Contra reumatismului şi paraliziei - se fac băi cu infuzie combinată de pelin (5 litri la o cadă de apă), de două ori pe săptămână. Extern, pelinul acţionează ca tonic nervos, ameliorând local circulaţia impulsurilor nervoase. În tratamentul reumatismului, suplimentar se pun plasturi cu pelin pe locurile afectate, remediu indicat şi în tratarea luxaţiilor şi a entorselor.
· Candidoză vaginală, adjuvant în infecţia cu trichomonas - se fac, cu ajutorul irigatorului, spălături vaginale zilnice cu infuzie combinată de pelin, în tratamente de câte 7 zile, urmate de 7 zile de pauză (pentru refacerea florei normale la acest nivel). Pelinul este un puternic antiinfecţios şi antiinflamator, reduce secreţiile anormale, calmează senzaţia de mâncărime sau usturime.
Două indicaţii de medicină magică:
· Contra îmbolnăvirilor la copii - se pune o cunună cu frunze de pelin la capul patului în care dorm copiii. În unele sate, există obiceiul să se treacă, în nopţile cu lună nouă, pruncii printr-un cerc făcut din tulpini proaspete de pelin. Se crede că această plantă fereşte copiii de epilepsie, de friguri, de felurite boli de plămâni, precum şi de posesiunile demonice.
· Pentru purificarea locuinţei - se mătură vreme de şapte săptămâni, în fiecare sâmbătă, dimineaţa, cu o mătură simbolică din frunze de pelin, fiecare colţ al casei. Astfel, se spunea, erau alungate spiritele rele, erau curăţate seminţele vrajbei şi ale certei din casă, lăsând ocupanţii să trăiască în pace şi armonie. Frunzele de pelin puse sub perne şi prin aşternuturi alungau, de asemenea, duhurile necurate, şi mai aveau şi o altă utilitate de ordin practic: îndepărtau insectele, care nu suportă aroma acestei plante.
Precauţii la tratamentul intern cu pelin
O anumită substanţă din compoziţia pelinului dă dependenţă pacienţilor, care îl folosesc vreme de mai mult de o lună. În plus, atunci când este supradozat (se iau peste opt grame pe zi), pelinul produce reacţii adverse, traduse prin tremurături ale membrelor, convulsii şi halucinaţii. Din aceste motive, tratamentele cu pelin nu vor fi mai lungi de două, maximum trei săptămâni, urmate de 10-14 zile de pauză. De asemenea, nu se vor lua mai mult de şase grame pe zi din această plantă.
Contraindicaţii ferme
Pelinul este contraindicat femeilor însărcinate sau care alăptează şi bolnavilor foarte slăbiţi.
 Socul şi fructele lui
Cercetări recente plasează socul în fruntea celor mai puternice stimulente ale sistemului imunitar. Fructele lui sunt un concurent redutabil al vaccinurilor antigripale.
În laboratoarele supersofisticate ale unei universităţi medicale din Israel se fac experimente care ar putea influenţa soarta omenirii. Subiectul cercetării sunt nişte... bobite negre-albăstrui ale unei plante capabile să neutralizeze cei mai periculoşi microbi şi să mărească extraordinar capacitatea naturală de apărare a organismului. Se pare că această plantă are cu adevărat ceva special, pentru că a declanşat o desfăşurare de forţe fără precedent; sute de cercetători de prima mână lucrează de mai bine de zece ani la aceste studii care au căpătat o copleşitoare importanţă, în condiţiile în care omenirea este tot mai ameninţată de spectrul unor boli incurabile cum ar fi SIDA şi SARS, cancerul sau leucemia. Curios, un banal extract din fructele acestei plante devansează mult, ca eficienţă, substanţele chimice obţinute prin sintezele cele mai complicate. Despre ce plantă este vorba? Ei bine, aceste studii se referă la o mai veche cunoştinţă a noastră, care la noi în ţară s-a impus ca remediu de prima mână în curele de slăbire şi de dezintoxicare rapidă: socul. Ce au special aceste fructe de soc? Nu ne-ar ajunge paginile pentru a consemna toate faptele experimentale şi concluziile la care s-a ajuns în ultimii ani, legate de această plantă, în urma unor studii desfăşurate în paralel, în zeci de spitale şi institute. Extractele de fructe de soc sunt un puternic concurent al medicamentelor antivirale de ultimă generaţie, ajută la vindecarea majorităţii bolilor degenerative, la prevenirea bolii canceroase, la combaterea tumorilor benigne, prelungesc tinereţea biologică. În cele ce urmează, ne propunem să facem o scurtă şi foarte necesară sinteză despre utilizările acestei extraordinare plante, în tratarea şi prevenirea bolilor:
Unde găsim fructele de soc
În miez de toamnă, fructele socului (Sambucus nigra) pot fi găsite mai ales în zonele muntoase, pe văile râurilor şi pâraielor, unde razele soarelui pătrund mai greu, iar ciclul de vegetaţie al acestei plante este întârziat. Cel mai frecvent întâlnim socul în marginile de pădure, în zonele limitrofe drumurilor forestiere, în tăieturile de pădure unde arborii de bază încă nu s-au regenerat şi unde arbuştii de talie mică se dezvoltă luxuriant.
Recoltarea fructelor de soc
Se face prin tăierea ciorchinilor cu boabe de pe ramuri. La trei-patru ore de la culegere, aceste boabe se vor prepara sau vor fi puse la frigider, unde se pot păstra 24-48 de ore. Dacă nu se folosesc în stare proaspătă, pentru preparate cum ar fi siropul, tinctura sau sucul, fructele de soc pot fi uscate, dar numai pe cale artificială. Boabele se desprind de pe ciorchine şi se pun în strat foarte subţire pe o sobă sau pe un calorifer, care asigură o temperatură în jur de 40 de grade Celsius. Se lasă boabele să se deshidrateze până când seamănă cu stafidele. Atunci se depozitează în pungi de hârtie, în locuri uscate şi întunecoase.

Cele mai eficiente preparate din fructe de soc
Suc proaspăt
Se obţine prin zdrobirea boabelor de şoc cu ajutorul mixerului electric, sau manual, cu ajutorul unei linguri de lemn. După zdrobire, pasta rezultată se filtrează printr-un tifon pus în două, sucul obţinut fiind pus într-o sticlă curată şi apoi depozitat la rece. Termenul de valabilitate al acestui suc în condiţiile păstrării la frigider este de maximum 48 de ore. Se administrează 3-4 linguri pe zi, pe stomacul gol, pentru tratarea constipaţiei, a colitelor de putrefacţie, pentru întărirea capacităţii de apărare a organismului.
Tinctură
Se obţine prin amestecarea sucului proaspăt de fructe de soc cu alcool alimentar de nouăzeci de grade. Într-o sticlă, se pun un pahar de suc de fructe de soc şi un pahar de alcool alimentar, după care se agită bine amestecul pentru a se omogeniza. Ulterior, tinctura se pune la păstrare în sticlă bine închisă, la loc întunecos şi rece. Termenul său de valabilitate este de doi ani. Se administrează 1-4 linguri pe zi, ca remediu forte în curele de slăbire, ca detoxifiant în bolile cronice şi degenerative, pentru sporirea rapidă a imunităţii.
Pentru o scădere rapidă în greutate - în cazul persoanelor obeze sau supraponderale, schema de tratament este următoarea: în prima zi se ia o linguriţă pe stomacul gol, la ora 18; în a doua zi se iau 2 linguriţe la aceeaşi oră ş.a.m.d., până în ziua a şaptea, când se ajunge la 7 linguriţe luate o dată. Se menţine această doză vreme de 30 de zile. Această creştere gradată a dozei este necesară pentru a nu apărea diareea sau colicile abdominale. Dacă pe măsură ce se creşte doza apare totuşi diareea puternică, se iau în completare (sublingual) 2-3 linguriţe de pulbere de scoarţă de stejar (Quercus robur) pe zi sau de iarbă de coada-racului (Potentilla anserina), iar dacă diareea persistă, atunci se reduce doza sau chiar se întrerupe tratamentul. În cazul în care apare balonarea (fenomen rar la tratamentul cu soc), consumaţi zilnic 1-2 linguriţe de chimen sau fenicul.
Pulbere
Se obţine prin măcinarea cât mai fină a boabelor uscate cu râşniţa electrică de cafea. Se administrează 3-4 linguriţe de pulbere pe zi, pe stomacul gol, fiind recomandată în tratarea avitaminozelor, a bolilor oculare, a diareei (fructele uscate au un efect opus extractelor proaspete), a colitei.
Sirop
La două pahare de suc proaspăt de fructe de soc, obţinut după metoda de mai sus, se adaugă două pahare de zahăr brun şi coaja rasă de la două lămâi. Se pune acest amestec pe foc şi se lasă să clocotească scurt, după care se toarnă fierbinte într-o sticlă care va fi închisă apoi ermetic. Se iau 4-5 linguriţe din acest preparat pe zi, pentru un efect uşor laxativ, tonic, vitaminizant şi remineralizant.
Boli care se tratează cu fructe de soc
· Gripă, guturai, sensibilitate la epidemiile de gripă - vaccinurile antigripale cele mai sofisticate au acum o concurentă serioasă: tinctura de fructe de soc. Cel puţin aşa susţin cercetătorii, care au testat extractul pe zeci de tipuri de virusuri care produc gripă. Concluzia: substanţele conţinute de fructele de soc blochează infectarea celulelor sănătoase de către virusurile gripale şi, ca atare, stopează boala, atât în fazele incipiente, cât şi în cele avansate. Acţiunea fructelor de soc este deocamdată unică în lume, nici un alt medicament de sinteză sau natural neajungând la asemenea performanţe. Preventiv, în timpul epidemiilor de gripă care se fac deja simţite la începutul toamnei, se fac cure de două săptămâni, timp în care se iau 2-3 linguri de tinctură de soc pe zi. Dacă gripa v-a „prins” deja, luaţi pe parcursul unei zile 2-4 linguri de tinctură diluată în apă, timp de 7-10 zile la rând. Vindecarea se va face mult mai rapid, iar în plus, vor fi mult diminuate anumite simptome, cum ar fi febra, durerile musculare, stările de slăbiciune.
· Obezitate, îngrăşare - acum câteva luni, am văzut un caz care mi-a reconfirmat uimitoarea capacitate a tincturii de soc de a rezolva rapid acest tip de probleme. Pacienta, în vârstă de 38 de ani, avea o greutate cu douăzeci de kilograme peste cea normală, iar curele de înfometare pe care le încercase dădeau rezultate mult prea lente, aşa încât se descuraja şi renunţa la ele. În disperare de cauză, a apelat la o cură cu tinctură de fructe de soc, pe care a ţinut-o vreme de trei luni neîntrerupt. Încă din primele două săptămâni, a sesizat o puternică intensificare a tranzitului intestinal, precum şi o eliminare a apei din corp, aşa încât a scăzut trei kilograme în greutate, aproape fără efort. A continuat tratamentul intens cu tinctură de fructe de soc şi, pe lângă faptul că slăbea la aceeaşi cantitate de hrană consumată, de la un moment dat a început să nu mai simtă acea nevoie imperioasă de a mânca. A reuşit în cele nouăzeci de zile de tratament să slăbească aproape 15 kilograme, iar scăderea în greutate s-a corelat cu o extraordinară modificare în bine a trăsăturilor fizice. Aspectul încărcat al tenului a dispărut încă din primele săptămâni, pielea a căpătat un aspect luminos, întreg corpul câştigând parcă o nouă tinereţe. Schema de administrare folosită în acest tratament este cea prezentată mai sus, la modul de obţinere a tincturii de soc.
· Constipaţie, constipaţie cronică, colită de putrefacţie - se administrează dimineaţa, pe nemâncate, una-trei linguri de tinctură de soc, diluate într-o cană de apă. Tratamentul se face vreme de patru săptămâni la rând şi se poate relua, la nevoie, după o pauză de 5-7 zile.
· Herpes - atunci când apar primele simptome ale unei erupţii herpetice (uşoară febră, nervozitate, usturime sau mâncărimi), se ia câte o lingură de tinctură, diluată în jumătate de pahar de apă, din oră în oră, în total 3-4 doze. Se menţine tratamentul vreme de o săptămână. Anumite principii active din fructele de soc anihilează mecanismul enzimatic prin care virusurile pătrund în celulele sănătoase, stopând astfel boala ori grăbind vindecarea. Un fenomen similar se petrece şi în cazul infecţiei cu temutul virus HIV, despre al cărei tratament vom vorbi în continuare.
· Adjuvant în tratamentul infecţiei cu HIV - se fac tratamente de lungă durată cu tinctură de fructe de soc. Se administrează 2-4 linguri pe zi, pe stomacul gol, în cure de 45 de zile, cu o săptămână de pauză, după care se reia.
· Pentru îmbunătăţirea vederii nocturne, adjuvant în tratarea bolilor oculare - se iau zilnic 3-4 linguriţe de pulbere de fructe uscate de soc. Administrarea se face pe stomacul gol, în cure de 3-4 săptămâni. Anumiţi pigmenţi (care dau culoarea neagră boabelor), vitaminele şi mineralele din compoziţia acestor fructe au un efect excepţional asupra ochilor.
· Adjuvant în tratarea tumorilor maligne şi benigne - o cură de treizeci de zile cu tinctură de fructe de soc, administrată câte 2 linguri pe zi, are efecte surprinzător de puternice, prin activarea sistemului imunitar, element extrem de important în tratarea acestei categorii de afecţiuni.
· Psoriazis, alergie cutanată, sclerodermie, boli de piele rezistente la tratamentele clasice - mai ales în lunile octombrie-noiembrie, când multe boli de piele, cum ar fi psoriazisul sau sclerodermia, tind să recidiveze sau să se agraveze, cura cu suc sau tinctură de fructe de soc este cât se poate de binevenită. Se administrează zilnic 1-2 linguriţe de suc sau 3-4 linguriţe de tinctură, pe o perioadă de minimum patru săptămâni.
Precauţii şi contraindicaţii
· Întrucât are un efect laxativ şi purgativ puternic, tinctura din fructe de soc va fi administrată cu prudenţă în doze mari (peste 2 linguri pe zi), pentru a nu accelera prea mult tranzitul intestinal. Cu excepţia cazurilor în care se foloseşte tinctură de fructe de soc pentru slăbire rapidă sau contra constipaţiei, este indicat să se ia zilnic şi câte una-două linguriţe de pulbere de creţişoară (Alchemilla vulgaris) sau de scoarţă de stejar (Quercus sp.), pentru a ţine sub control tranzitul intestinal.
· Preparatele obţinute din fructele de soc proaspete, mai ales tinctura şi sucul, sunt contraindicate în cazurile de diaree acută şi cronică, precum şi în cazul colitei de fermentaţie.
· Persoanele care au un colon sensibil sau suferă frecvent de balonare ar fi bine să consume în paralel cu preparatele din fructe de soc şi anumite condimente cu rol carminativ şi antiinflamator intestinal: seminţe de fenicul, seminţe de chimen, busuioc, mentă.
Atenţie la toxicitatea socului
Fructele de soc sunt foarte puternice ca remediu, fiind mai degrabă medicament decât aliment. Şi ca orice medicament ingerat în doze prea mari, poate da reacţii adverse cât se poate de neplăcute: vomă, arsuri la stomac, inflamarea gâtului, dificultăţi în respiraţie.
Dozele periculoase sunt de 200 de grame de fruct sau de suc şi de 300 de grame de tinctură pe zi.
 Plantele liniştii

Câte suferinţe există în om, tot atâtea plante vindecătoare. Chiar şi neliniştea are flori care îi vin de hac.
Sfârşitul lui august - începutul lui septembrie este momentul când natura cunoaşte o transformare semnificativă: soarele îşi slăbeşte intensitatea, lumina amiezii capătă o tentă aurie, cerul devine albastru adânc, verdele frunzelor se închide la culoare şi devine mai puţin pregnant, semn că plantele au ajuns la maturitate. Este o perioadă întrucâtva de odihnă, de repaus între vara tumultuoasă şi grăbită şi toamna melancolică, care pregăteşte natura de hibernare. Un moment de împlinire şi linişte, indus deopotrivă de peisaje, de temperaturile domolite, de aromele specifice începutului autumnal. Un moment propice şi calmului sufletesc, un răgaz pentru a vindeca agitaţia vacanţei şi a verii, mai micile sau mai marile spaime şi angoase, ori poate stările emoţionale negative. Un moment de a ridica stavilă între lumea cea zgomotoasă şi noi. În farmacia naturii există leac pentru tot, flori şi plante medicinale care tămăduiesc nu doar trupul, ci şi problemele psihice.
„Noaptea adorm foarte greu şi am un somn uşor, trezindu-mă la orice stimul”
Este o formă de insomnie specifică persoanelor cu o mare energie psihică, pe care însă nu ştiu să o canalizeze, precum şi celor emotivi, la care această problemă apare temporar, în timpul perioadelor mai agitate. Un remediu sedativ care rareori dă greş în aceste cazuri este tinctura de valeriană (Valeriana officinalis). Se foloseşte rădăcina, care în luna septembrie, este gata de recoltare şi care se prepară astfel: se pun într-un borcan cu filet zece linguri de pulbere de valeriană, peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 70 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă să se macereze vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se iau, cu 10 minute înainte de culcare, 1-2 linguriţe de tinctură de rădăcină de valeriană, diluate în jumătate de pahar de apă. Tratamentul se face douăsprezece seri la rând, urmate de patru zile de pauză. Valeriana calmează prompt gândurile şi emoţiile, atenuează stresul şi frica, induce o stare de linişte şi calm propice unui somn odihnitor.
„Mă enervez foarte uşor”
Controlul impulsiunilor agresive este fără doar şi poate una din cele mai spinoase probleme ale psihologiei şi ale medicinii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât stările de nervozitate sunt de mai multe feluri: exteriorizate sau interiorizate, de moment sau de durată, motivate mai mult sau mai puţin etc. Cert este un lucru - stările de enervare repetate, oricât de justificate ar putea părea, sunt o adevărată otravă, atât pentru psihic, cât şi pentru corp, atât pentru propria fiinţă, cât şi pentru cei din jur. Calmantele de sinteză nu sunt decât rareori o soluţie pentru cei care se confruntă cu această problemă, plantele medicinale cu acţiunea lor blândă şi de lungă durată fiind un remediu mult mai potrivit. Dintre remediile vegetale folosite contra nervozităţii am ales două, pe care le vom prezenta în continuare:
· Mugurii de tei (Tilia sp.) se găsesc în farmacii sub forma maceratului glicerinat şi se administrează sub forma unor cure de 1-2 luni. În fiecare zi, se iau de trei ori, câte 50 de picături din acest preparat, diluate în puţină apă. Mugurii de tei sunt în mod special recomandaţi persoanelor impulsive, extrovertite, dominatoare, care au accese de furie.
· Captalanul (Petasites officinalis) este o plantă de munte, care creşte în apropierea cursurilor de apă. Se mai numeşte şi brusture dulce, datorită parfumului frunzelor sale uriaşe, care au proprietăţi calmante excepţionale. Din frunzele uscate se face o pulbere prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea, pulbere din care se administrează de 3 ori pe zi câte o linguriţă rasă, în cure de minimum o lună. Este un remediu excepţional în tratarea nervozităţii la persoanele introvertite, care nu îşi exteriorizează decât foarte rar resentimentele şi ajung să trăiască stări de frustrare intensă, explodând.
„Am coşmaruri sau visuri chinuitoare, adesea somnul meu este întrerupt de stări puternice de nelinişte”
Originea acestor tulburări de somn este încă neelucidată. Ipoteza cel mai des vehiculată este aceea că frustrările şi temerile nerezolvate şi apoi refulate în timpul stării de veghe se concretizează în timp ce dormim sub forma viselor urâte. Problema este că, repetate, aceste vise ajung să facă somnul prea puţin odihnitor şi să producă, printr-o reacţie în lanţ, tulburări emoţionale mult mai grave. Ce este de făcut? În flora noastră medicinală există o plantă despre care tocmai am vorbit, captalanul, care pe lângă calitatea sa excepţională de calmant, mai are o enigmatică proprietate: limpezeşte visele şi face somnul mai odihnitor. Cei care au studiat efectele acestei plante asupra psihicului uman au afirmat chiar că acest remediu favorizează o stare de expansiune afectivă ce elimină emoţiile neplăcute şi favorizează, în timpul stării de somn, trăirea unor emoţii benefice: iubire, bucurie, calm etc. Se administrează după-amiaza, la ora 17, o linguriţă din pulberea acestei plante şi încă o linguriţă seara, înainte de culcare. Tratamentul durează o lună şi se poate relua după 5-7 zile de pauză.
„Vremea rea îmi dă stări de tristeţe şi nelinişte”
În termeni de specialitate, această problemă, de care suferă milioane de oameni, se numeşte meteosensibilitate şi este tot mai larg răspândită. Mai ales în perioadele ploioase, cu cer închis şi cu plafon de nori jos, stările emoţionale cunosc aceeaşi evoluţie ca şi vremea de afară, tinzând să devină instabile şi mohorâte. Care este leacul? O plantă cu proprietăţi psihostabilizante, care creşte în grădină: rozmarinul (Rosmarinus officinalis). Din această plantă se realizează o infuzie combinată astfel: se pun 2-3 linguriţe de rozmarin mărunţit la macerat într-o cană de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se opăreşte cu o cană de apă clocotită, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obţinându-se aproximativ o jumătate de litru de preparat, care se administrează pe parcursul unei zile. Rozmarinul conferă o stare de bună dispoziţie şi tonus psihic, atenuează fluctuaţiile emoţionale specifice meteosensibililor, micşorează receptivitatea la stimulii percepuţi ca negativi (lumină redusă şi cenuşie, zgomotul monoton al ploii, umezeală etc.).
În perioadele friguroase şi umede, un leac extraordinar pentru psihic şi corp se obţine dintr-o rudă de origine mediteraneană a rozmarinului, şi anume măghiranul (Majorana hortensis). O infuzie fierbinte, obţinută prin opărirea a 3 linguriţe de măghiran cu o jumătate de litru de apă, are proprietăţi încălzitoare rapide, relaxante şi chiar euforizante, risipind depresia indusă de vremea de afară.
„Sufăr de anxietate”
Anxietatea este o stare de teamă puternică, fără un motiv aparent. În prezent constituie - se pare - cea mai frecvent întâlnită tulburare emoţională la noi în ţară. Cauza profundă a anxietăţii este acumularea de frici, de tensiuni cauzatoare de îngrijorare, care ajung ulterior să se traducă prin apariţia unor stări de angoasă, de teamă, cu atât mai intensă, cu cât motivul ei scapă celui care o trăieşte. Există în momentul actual medicaţie anxiolitică, care se administrează celor la care această tulburare emoţională apare în forme grave. În formele mai uşoare, însă, este extrem de eficient un remediu pe cât de cunoscut, pe atât de puternic: iarba de sunătoare (Hypericum perforatum). Studiile moderne arată că această iarbă de leac aparent banală acţionează ca un adevărat normalizator al activităţii emoţionale, reducând pur şi simplu gradul de excitabilitate psihică, dar fără a da reacţii adverse, de genul apatiei, al stărilor de confuzie mentală etc. Din contră, sunătoarea este un vigilizant, adică un remediu care ţine mintea trează şi limpede, conferind un gen de imunitate la stări emoţionale negative, cum ar fi anxietatea, depresia, astenia. Se administrează de trei ori pe zi câte o linguriţă de pulbere de plantă, luată cu puţină apă.
„În situaţiile stresante simt cum ritmul cardiac o ia la galop şi mă panichez”
Ghizdeiul (Lotus corniculatus) este o plantă cu tulpini ierboase şi flori delicate, de culoare galbenă, extrem de des întâlnită pe pajiştile din zonele de deal şi de munte de la noi. Aşa cum o arată şi denumirea ştiinţifică, este înrudit cu faimosul lotus şi are două calităţi terapeutice extrem de preţioase: acţionează ca un calmant psihic blând şi totodată reglează activitatea şi ritmul cardiac. Este probabil cel mai eficient remediu de la noi, în tratarea nevrozelor cardiace. Se administrează sub formă de tinctură preparată astfel: se pun într-un borcan cu filet cincisprezece linguri de pulbere de tulpini înflorite de ghizdei, peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat vreme de zece zile, după care se filtrează, iar tinctura rezultată va fi pusă în sticluţe mici, închise la culoare. Se ia câte o linguriţă de tinctură de ghizdei de patru ori pe zi, în cure de 2-3 luni.
„Am un somn greu, dar mă trezesc mai obosit decât mă culc”
Această tulburare de somn se datorează fie unei stări de epuizare cronică, fie unor disfuncţionalităţi ale sistemului nervos, pentru care momentan nu există tratament în medicina oficială. În medicina tradiţională, există însă un leac cu efecte excepţionale: combinaţia în proporţii egale de frunze de pelin (Arthemisia absinthum) şi seminţe de chimen (Carum carvi). Din fiecare plantă se face o tinctură după reţeta prezentată la ghizdei, după care cele două tincturi se combină în proporţii egale. Din acest amestec se iau seara, cu zece minute înainte de culcare, 50 de picături, putându-se ajunge gradat, dacă nu apar efectele scontate, la 150 de picături, administrate în doză unică. Administrarea se face pe stomacul gol, ultima masă fiind luată cu minimum 3 ore înainte de culcare. Tratamentul va fi urmat vreme de 21 de zile, după care se face o pauză de 10 zile. Tratamentul se poate relua dacă este nevoie. Efectele acestui amestec de chimen şi pelin sunt uimitoare: somnul devine mult mai uşor şi mai limpede, ne amintim visele mult mai uşor şi, cel mai interesant, ne putem programa aceste vise. Pentru aceasta, înainte de a adormi, ne vom relaxa profund şi apoi ne vom gândi cu intensitate la un peisaj plăcut şi odihnitor, trăind cu anticipaţie bucuria din vis, atunci când ne vom regăsi în acel decor. După ceva antrenament, visele plăcute pe care ni le dorim vor începe să apară, iar somnul va deveni mult mai odihnitor, ne vom trezi învioraţi şi bine dispuşi.
Două leacuri uitate: CAMFORUL şi RICINUL

Remediile „bătrânilor”, redescoperite cu entuziasm de ştiinţă
Cu ceva timp în urmă, mi-a căzut în mână o carte rară: un manual de farmacie editat în anul 1827. O carte scrisă cu caractere chirilice, plină de reţete şi sfaturi medicale pentru o sumedenie de boli. M-am hotărât să o studiez din pură curiozitate, convins fiind că reţetele de acolo erau total depăşite de cercetările fitoterapiei moderne. Curiozitatea mea s-a transformat însă în uimire când am regăsit acolo remedii care fac astăzi vâlvă în Occident: folosirea gelului de aloe, a eucaliptului, a extractelor de muguri sau a... spânzului erau lucruri la ordinea zilei în marile farmacii din Iaşi, Bucureşti sau Sibiu acum două secole. Înainte cu mult de a fi descoperite principiile active ale plantelor, înainte de a fi puse la punct procedurile microbiologiei, maeştrii farmaciilor ştiau să stimuleze capacitatea naturală de apărare a organismului, să prevină o sumedenie de tulburări şi afecţiuni. Redescoperirea descoperirilor lor nu face decât să reconfirme virtuţile de excepţie ale remediilor naturii, pe care ştiinţa pare în sfârşit hotărâtă să le exploreze şi să le repună în drepturi, după ce anterior au fost abandonate pentru mirajul medicamentelor chimice „atotputernice”. Din sipetul cu leacuri vechi am ales acum două remedii-forte: camforul şi ricinul, care la noi sunt pe cale de dispariţie, în timp ce în Occident reprezintă o adevărată revelaţie.
CAMFORUL
Camforul este obţinut din răşina unui copac originar din sudul Chinei, Cinnamomum camphora, înrudit cu arborele din care se obţine scorţişoara. Arborele de camfor este un fenomen de vitalitate: ajunge la vârste de peste două mii de ani, atinge cincizeci de metri înălţime, secretă antibiotice şi antimicrobiene atât de puternice încât este practic invulnerabil la boli. Fireşte, proprietăţile sale terapeutice sunt pe măsura caracteristicilor sale biologice, fiind printre cele mai vechi şi mai folosite medicamente din lume. Chinezii, la fel ca şi indienii, aveau un adevărat cult pentru această răşină despre care spuneau că sporeşte energia tuturor celorlalte plante cu care intră în amestec, că este printre puţinele remedii capabile să reînvie spiritul adormit şi că stimulează circulaţia energiilor stagnante. Apoi, camforul împreună cu theriacul veneţian (un remediu alchimic obţinut din răşina de zadă) se spune că sunt singurele componente ale bitterului suedez care nu pot fi substituite de nicio altă plantă. Camforul reglează activitatea inimii şi a sistemului nervos, decongestionează căile respiratorii şi plămânii, scade febra, „uneşte” toate componentele remediilor în care intră, făcând din acestea un tot unitar. Apoi, se mai spunea că această răşină are proprietatea de a transporta şi de a difuza în tot corpul principiile vindecătoare ale celorlalte plante.
Până de curând, în mai toate farmaciile noastre se preparau remedii pe bază de camfor pentru afecţiuni din cele mai diverse, de la astm la reumatism, de la hipertensiune la gripă, remedii pe care din păcate le găsim tot mai greu, fiind împinse deoparte de avalanşa de medicamente de sinteză. Iată câteva dintre cele mai reuşite remedii pe bază de camfor şi câteva din aplicaţiile lor.
Alcoolul camforat
Este leacul pe bază de camfor cel mai simplu şi mai la îndemână pentru a fi folosit atât intern, cât şi extern. Se obţine prin dizolvarea cristalelor de camfor în alcool alimentar de mare puritate (96 de grade), în proporţie de 1:9. Pentru a obţine 100 de grame de alcool camforat, se pun într-o sticlă 10 grame de camfor şi 90 de grame de alcool, după care se pune dopul şi se agită bine pentru a se omogeniza. Intern, se administrează 50 de picături de camfor de 3-4 ori pe zi, iar extern se foloseşte sub formă de comprese sau pentru fricţionări.
Unguentul cu camfor
În varianta sa casnică, se obţine din untură (circa 10 linguri) şi cristale de camfor (10 g). Se pune într-un vas camforul, se adaugă peste el o linguriţă-două de alcool alimentar de 96 de grade, se zdrobeşte şi se amestecă bine pentru a se dizolva, după care se adaugă osânză de porc (untura de prăjituri) şi se omogenizează prin amestecare. Se păstrează la frigider şi se aplică local. Cel mai bine este însă să găsiţi o farmacie în care se mai prepară unguentul camforat, al cărui mod de obţinere este relativ similar cu cel descris mai sus, atât doar că în loc de untură (care are numeroase inconveniente) se foloseşte un amestec de lanolină şi vaselină.
Elixirul pentru inimă şi sistemul nervos
Este o veche reţetă farmaceutică, readusă de curând la lumină în Occident şi care face adevărate minuni în clinicile şi sanatoriile naturiste din Germania şi Franţa. Se obţine din camfor şi tinctură de păducel. Mai întâi se prepară tinctura de păducel: se umple pe jumătate un borcan cu pulbere (obţinută prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea) de flori şi frunze de păducel (Crataegus sp.); se completează volumul rămas cu alcool alimentar de 70 de grade; se închide ermetic borcanul şi se lasă să se macereze 8 zile, după care se filtrează conţinutul, iar tinctura rezultată se trage separat într-o sticlă închisă la culoare. La jumătate de litru de tinctură de păducel astfel obţinută se adaugă o linguriţă (aproximativ 7 grame) de camfor, care se va dizolva prin agitare. Din acest elixir se ia câte o linguriţă de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol.
Afecţiuni în care sunt recomandate preparatele cu camfor
· Palpitaţii cardiace, hipertensiune - Se administrează elixirul de mai sus pentru inimă şi sistemul nervos, din care se ia câte o linguriţă de patru ori pe zi, la orele 8, 12, 18 şi 22. Se face o cură de trei luni, cu trei săptămâni de pauză, după care se reia de câte ori este nevoie. Este un remediu extraordinar mai ales pentru firile agitate, cu tendinţă spre irascibilitate, nervozitate sau anxietate.
· Tulburări de menopauză (bufeuri, transpiraţie, aritmie, nervozitate) - Se ia de trei ori pe zi câte o linguriţă din elixirul pe bază de camfor şi păducel descris mai sus. Tratamentul durează un an şi are efecte de reglare hormonală şi nervoasă, extraordinare. Persoane care erau dependente de medicamentele hormonale de sinteză au reuşit să le înlocuiască cu acest remediu simplu şi fără efecte adverse.
     · Sindrom premenstrual, ciclu menstrual abundent şi/sau dureros - Se ia alcool camforat începând cu o săptămână înainte de ciclul menstrual şi până în ultima zi, câte o linguriţă de patru ori pe zi. Camforul are efect de reglare a gonadelor, este un anafrodiziac de intensitate medie, iar cercetări de ultima oră confirmă efectele sale contraceptive, cu care era creditat în trecut de către medicina chineză.
· Tulburări de dinamică sexuală la bărbaţi - Se recomandă, de asemenea, alcoolul camforat: câte o linguriţă de patru ori pe zi, pentru combaterea ejaculării premature şi a hiperexcitabilităţii. Contra ejaculării premature se mai foloseşte extern un unguent special cu camfor, care reduce excitabilitatea senzorilor tactili de la nivelul glandului.
     · Epuizare psihică - Se recomandă elixirul pentru inimă şi sistemul nervos pe bază de camfor: 2-3 linguriţe pe zi, pe stomacul gol.
Utilizarea externă a camforului
·  Reumatism - se fac aplicaţii cu unguent de camfor de 2-3 ori pe zi, pe articulaţiile dureroase.
· Bronşită, astm, adjuvant în pneumonie - Se amestecă în unguentul camforat clasic câteva picături de ulei volatil de mentă (se găseşte în magazinele naturiste). Se masează cu acest unguent întreaga zonă toracică (pieptul şi spatele). Efectele de stimulare şi uşurare a respiraţiei, de eliberare a căilor respiratorii de secreţii sunt imediate. Acest tratament este indicat şi contra tusei.
· Mâncărimi ale pielii, indiferent de natura lor - Se pun în alcoolul camforat câteva picături de ulei volatil de mentă. Se aplică pe piele printr-o fricţionare uşoară.
· Dureri de cap - Se masează ceafa şi tâmplele cu alcool camforat.
· Crampe musculare - Se masează blând zona afectată cu unguent camforat.
· Leac băbesc - Pe timp de iarnă, o bucăţică de camfor, pusă într-o punguţă şi atârnată la gâtul copiilor (şi adulţilor), îi fereşte de răceli şi gripe.
Atenţie, nu supradozaţi camforul!
Intern, în doze mai mari de 4-6 g pe zi, camforul generează simptome neplăcute: hipotensiune, deranjamente digestive, dificultate în respiraţie. La adulţi, o doză de peste 17 g produce paralizia unor centri nervoşi, care duce la comă şi apoi la moarte.
ULEIUL DE RICIN
Ricinul este un arbust adus din India în Europa cu milenii în urmă. Prima extracţie a uleiului de ricin a avut loc, se pare, acum nu mai puţin de şase mii de ani şi tot de atunci este folosit şi în terapie, fiind probabil cel mai vechi medicament de semisinteză din lume. Care sunt proprietăţile sale? În primul rând, deblochează tranzitul intestinal şi intensifică eliminarea materiilor toxice din organism. Apoi, folosit extern, este un adevărat elixir pentru piele, păr şi mucoase, având proprietăţi trofice, antimicrobiene, antitumorale. Atât în farmacia, cât şi în medicina populară românească, era un leac de căpătâi, având foarte multe aplicaţii. Iată-le pe cele mai importante dintre ele:
· Constipaţie, constipaţie atonă - În cazurile uşoare se ia o lingură pe zi, dimineaţa. În cazurile cronice se iau 3-4 linguri pe zi, pe stomacul gol. Tratamentul se face vreme de două săptămâni, urmat de una-două săptămâni de pauză, pentru a nu da dependenţă. Este un remediu eficient şi în cazul persoanelor sedentare sau imobilizate la pat.
· Viermi intestinali - Se consumă dimineaţa 100-200 g de seminţe de dovleac, după care se iau 1-2 linguri de ulei de ricin. Tratamentul se repetă şapte zile la rând.
· Lipoame - Am aflat următorul tratament de la o bătrână din satul Moeciu de Jos, judeţul Braşov: se unge în fiecare zi zona afectată cu ulei de ricin vreme de un sfert de oră, atât cât poate absorbi pielea. Se face tratamentul vreme de 3-4 săptămâni sau, dacă este nevoie, şi mai mult. Lipoamele scad gradat, cu timpul ajungând să se resoarbă.
· Aluniţe (nevi) - Se ung nevii cu ulei de ricin de 2-3 ori pe zi. Tratamentul durează 2-3 luni.
· Negi, condiloame - Se pun pe zona afectată comprese cu ulei de ricin, care se ţin minimum o jumătate de oră în fiecare zi. Aplicaţiile se fac până când formaţiunile se retrag.
· Pete pe piele la persoanele cu probleme hepatice - Se fricţionează uşor zona cu tulburări de pigmentaţie, câte un sfert de oră în fiecare zi. În câteva săptămâni pielea îşi recapătă coloraţia normală.
· Alopecie (chelie) - Se fac fricţionări energice cu ulei de ricin în zonele unde a căzut părul. Tratamentul se face zilnic, câte un sfert de oră, vreme de minimum o lună.
· Prevenirea crăpării pielii şi a degerăturilor - După baie se masează corpul cu ulei de ricin din abundenţă, după care se lasă pielea la aer să se zvânte vreme de o jumătate de oră. Ca preparat de masaj, mai ales pentru persoanele cu pielea uscată, uleiul de ricin este neîntrecut, singurul neajuns fiind mirosul său destul de neplăcut. Pentru a rezolva acest inconvenient se adaugă la uleiul de ricin câteva picături de ulei de lămâie, care va da o aromă plăcută şi înviorătoare.